Curtea Europeana A Drepturilor Omului - 13-06-2013

Document embed HOTĂRÂRE din 8 ianuarie 2013 în Cauza Bucur şi Toma împotriva României Strasbourg (Cererea nr. 40238/02) Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă. În cauza Bucur şi Toma împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la 4 decembrie 2012, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află cererea nr. 40.238/02 îndreptată împotriva României, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, domnii Constantin Bucur şi Mircea Toma şi doamna Sorana Toma (reclamanţii), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Monica Macovei şi de Dan Mihai, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Primul reclamant a invocat în special nerespectarea libertăţii sale de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informaţii clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenţie), precum şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie). Ceilalţi doi reclamanţi au considerat că dreptul lor la respectarea vieţii private a fost încălcat prin interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice şi păstrarea înregistrărilor de către Serviciul Român de Informaţii (SRI) (art. 8 din Convenţie). Cei trei reclamanţi s-au plâns că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac internă efectivă care să le permită să depună plângere faţă de încălcarea drepturilor garantate prin articolele sus-menţionate (art. 13 din Convenţie). 4. La 4 septembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu fostul art. 29 § 3 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. 5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din regulament). ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 6. Reclamanţii Constantin Bucur şi Mircea Toma s-au născut în 1952, iar reclamanta Sorana Toma în 1985. Reclamanta este fiica celui de al doilea reclamant. Aceştia locuiesc în Bucureşti. A. Originea cauzei 7. În 1996, primul reclamant lucra în cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrare a comunicaţiilor telefonice într-o unitate militară a SRI cu sediul în Bucureşti. Sarcinile sale constau în asigurarea supravegherii şi înregistrării continue a convorbirilor telefonice ale persoanelor înscrise în registrul ţinut în acest scop de către compartiment, verificarea calităţii şi continuităţii înregistrărilor, precum şi asigurarea respectării condiţiilor de interceptare (data de început şi sfârşit a interceptărilor, identitatea persoanei ale cărei convorbiri telefonice erau interceptate, poşta interceptată etc.). 8. În cadrul activităţii sale, primul reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubricile din registrul compartimentului, în care se făceau înregistrări cu creionul, nu erau complete, şi anume numele real al persoanei puse sub ascultare, numărul autorizaţiei de interceptare emise de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul care justifica măsura; de asemenea, nu exista concordanţă între persoana indicată în registru ca fiind proprietarul postului telefonic şi titularul real. Pe de altă parte, un număr considerabil de jurnalişti, oameni politici şi oameni de afaceri erau puşi sub ascultare, mai ales după afacerile răsunătoare menţionate în presă. 9. Reclamantul afirmă că a comunicat aceste nereguli colegilor săi şi şefului compartimentului de supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, la ordinul comandantului unităţii, l-a mustrat, l-a sfătuit să renunţe la cele susţinute, i-a spus că avea unele probleme, dar şi copii de crescut, şi a declarat "nu noi schimbăm ordinea lucrurilor". 10. Întrucât persoanele respective s-au arătat dezinteresate de problemă, reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI. Acesta din urmă l-a informat că mijlocul cel mai bun pentru a dezvălui publicului neregulile constatate în exercitarea atribuţiilor sale era să ţină o conferinţă de presă. În opinia lui T.C., comunicarea neregulilor în faţa comisiei din care făcea parte nu ar fi avut niciun efect, având în vedere legăturile dintre preşedintele comisiei şi directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., preşedintele comisiei ar fi întârziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit să o desfăşoare în privinţa directorului SRI. De asemenea, o eventuală intervenţie în faţa Camerei Deputaţilor nu ar fi avut decât o finalitate informativă, deoarece Camera nu avea posibilitatea de a lua măsuri în această privinţă. Pentru a-şi fundamenta susţinerile sale şi la recomandarea lui T.C., reclamantul şi-a însuşit unsprezece casete audio conţinând convorbirile telefonice ale mai multor jurnalişti şi oameni politici. 11. La 13 mai 1996, a avut loc o conferinţă de presă. În prezenţa câtorva membri ai partidului România Mare şi a deputatului T.C., reclamantul a făcut publice casetele audio şi neregulile constatate în activitatea SRI. Acesta şi-a justificat acţiunile prin dorinţa de a vedea respectate legile române şi, în primul rând, Constituţia. El a menţionat că informaţiile făcute publice nu constituiau secrete de stat, ci dovada activităţilor de poliţie politică desfăşurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, în decursul unui an cu alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Interceptările convorbirilor telefonice erau, în opinia sa, în beneficiul partidului aflat la putere şi al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne. În cele din urmă, reclamantul a declarat că nimeni nu poate fi obligat să păstreze un secret de stat în scopul ascunderii încălcărilor legii şi că observase deja că nici Preşedintele Republicii, nici Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, nici Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI nu reacţionaseră în trecut, atunci când presa dezvăluise nereguli de o gravitate excepţională comise de directorul SRI. 12. Conferinţa de presă ţinută de reclamant a avut un ecou răsunător în media locală şi internaţională. Organizaţiile politice şi neguvernamentale au făcut declaraţii pe această temă. B. Ancheta Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI 13. La 15 mai 1996, Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI a însărcinat o comisie specială să ancheteze alegaţiile primului reclamant. Aceasta s-a prezentat la sediul SRI pentru a efectua o anchetă la faţa locului. Conform concluziilor prezentate de reclamant în faţa Tribunalului Militar Teritorial, comisia l-a audiat pe directorul SRI, care ar fi lăsat să se înţeleagă că interceptările făcute publice de către reclamant ar fi fost realizate de către acesta în nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea, pe şeful compartimentului însărcinat cu interceptările, care ar fi declarat că nu existau autorizaţii de interceptare a convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele menţionate de reclamant. 14. Curtea nu a fost informată nici cu privire la lucrările întreprinse de comisie, nici cu privire la rezultatul anchetei. C. Procedura penală împotriva lui Constantin Bucur 15. La 14 mai 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a autosesizat în cauză. 16. La 20 mai 1996, s-a efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului. La aceeaşi dată, reclamantul a dat o declaraţie procurorului responsabil de cauză. 17. La 27 mai 1996, reclamantul a fost trecut în rezervă, pierzându-şi astfel calitatea de cadru militar activ. 18. La 19 iulie 1996, procurorul însărcinat cu efectuarea anchetei s-a prezentat la sediul SRI şi a examinat mai multe registre. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost informaţi în acest sens. Cu această ocazie, procurorul a întocmit un proces-verbal. 19. La 31 iulie 1996, a început urmărirea penală faţă de reclamant, acesta fiind învinuit de săvârşirea de infracţiuni prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. I se imputa că, în exercitarea atribuţiilor, a cules şi a transmis informaţii cu caracter secret (art. 19 din lege) şi că a divulgat şi a folosit, în afara cadrului legal, informaţii, obţinute prin exercitarea atribuţiilor, privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor (art. 21 din lege). 20. La 5 august 1996, reclamantul a fost învinuit şi de săvârşirea infracţiunii de furt, infracţiune pedepsită prin art. 208 şi 224 din Codul penal (C. pen.), pentru sustragerea unor casete audio din sediul SRI. 21. În cursul urmăririi penale, reclamantul a solicitat următoarele măsuri: să fie interogat directorul SRI, care ar fi declarat presei şi comisiei parlamentare că posturile telefonice indicate de reclamant nu fuseseră puse sub ascultare, şi să se dispună ca SRI să furnizeze o copie a cererilor trimise procurorului pentru obţinerea autorizaţiilor legale de interceptare şi înregistrare, precum şi o copie a registrului parchetului în care s-au consemnat autorizaţiile respective. Prin aceste cereri de probe, reclamantul intenţiona să demonstreze că unele autorizaţii de interceptare au fost eliberate în urma conferinţei de presă din 13 mai 1996. Procurorul militar însărcinat cu efectuarea cercetării a respins cererea reclamantului fără o motivare a deciziei sale. 22. La o dată neprecizată, 9 persoane fizice şi juridice care fuseseră puse sub ascultare (inclusiv redacţia ziarului A.C.) au depus plângeri penale pentru violarea secretului corespondenţei, infracţiune pedepsită prin art. 195 C. pen. 23. La 23 octombrie 1996, procurorul a decis examinarea separată a plângerilor respective. 24. Prin rechizitoriul din 24 octombrie 1996, parchetul militar a decis trimiterea în judecată a reclamantului. Cauza a fost înaintată Tribunalului Militar Bucureşti. Acesta şi-a declinat competenţa şi a trimis cauza Tribunalului Militar Teritorial (denumit în continuare Tribunalul Militar). 25. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, preşedintele completului de judecată al Tribunalului Militar, C.L., a declarat la începutul procesului: "O să-l rad pe Bucur". Aceste cuvinte au fost preluate în cotidianul România Mare din 24 octombrie 1997. 26. În cursul procedurii în faţa instanţelor, reclamantul a fost reprezentat de mai mulţi avocaţi, care s-au angajat prin declaraţii scrise să nu divulge informaţiile clasificate "strict secrete" în temeiul legislaţiei interne. 27. Prima şedinţă a fost stabilită pentru 23 decembrie 1996, dată la care tribunalul i-a audiat pe reclamant şi pe deputatul T.C. 28. În cadrul şedinţei publice din 7 februarie 1997, tribunalul a ascultat 11 martori, inclusiv pe T.N., membru al Partidului România Mare, care participase la conferinţa de presă din 13 mai 1996, precum şi 11 ofiţeri, colegi şi superiori ai reclamantului. În cursul şedinţei, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei la procurorul militar în vederea continuării cercetărilor. Acesta solicita să se verifice dacă autorizaţiile de interceptare emise de către procuror erau justificate de motive de siguranţă naţională. La 14 februarie 1997, apărătorii reclamantului au depus un memoriu în susţinerea acestei cereri, argumentând că examinarea cauzei nu putea fi disjunsă, în ceea ce priveşte elementele intenţional şi material ale infracţiunii, de examinarea celor nouă plângeri penale depuse de persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate de SRI. 29. În cursul şedinţei publice din 21 februarie 1997, Tribunalul Militar a respins cererea reclamantului în temeiul art. 317 şi 333 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), potrivit cărora restituirea dosarului la procuror are loc atunci când urmărirea penală nu este completă. Tribunalul a considerat că, în cazul de faţă, urmărirea penală este completă în ceea ce priveşte faptele referitoare la reclamant. 30. În cadrul aceleiaşi şedinţe, reclamantul a solicitat în special următoarele măsuri: interogarea lui V.M., directorul SRI la momentul la care au avut loc interceptările convorbirilor telefonice, care ar fi declarat în presă şi în faţa comisiei parlamentare că posturile telefonice menţionate de reclamant nu ar fi fost puse sub ascultare, precum şi interogarea lui R.T., noul director al SRI, care afirmase în presă că era la curent cu interceptările fără drept ale convorbirilor telefonice practicate în cadrul SRI. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI să fie obligat să prezinte: copia cererilor trimise procurorului pentru a obţine autorizaţiile legale de interceptare şi înregistrare, cu toate documentele aferente acestora, copia registrului parchetului în care se consemnează autorizaţiile, precum şi înscrisurile din dosarele constituite în urma celor 9 plângeri penale formulate de persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI să fie obligat să precizeze dacă interceptările convorbirilor telefonice au condus la urmărirea penală faţă de persoanele vizate. Reclamantul intenţiona să folosească aceste probe pentru a demonstra că autorizaţiile emise de procuror, depuse la dosarul cauzei, erau ulterioare interceptărilor convorbirilor telefonice şi că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranţa statului. Reclamantul a decis să nu declanşeze procedura de înscriere în fals în înscrisuri oficiale în privinţa autorizaţiilor. 31. Şedinţa a fost amânată pentru 7, apoi pentru 14 martie 1997. 32. Prin încheierea din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a hotărât că toate cererile de probe, sus-menţionate, nu erau pertinente. Instanţa s-a pronunţat în sensul că mărturiile depuse de V.M. şi R.T. nu aveau legătură cu cauza, deoarece declaraţiile făcute presei nu puteau face obiectul unui control judecătoresc. În ceea ce priveşte documentaţia aferentă cererilor de emitere a autorizaţiilor, tribunalul a considerat că aceasta implica elemente strict confidenţiale care nu aveau legătură cu cauza, ca de exemplu întrebarea dacă ascultările telefonice au condus la urmăriri penale sau problema rezultatului celor 9 plângeri penale. Referitor la registrul parchetului în care se consemnează autorizaţiile de interceptare, tribunalul a constatat că cererile formulate de SRI şi autorizaţiile emise de parchet aveau date certificate de autorităţile publice şi că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de înscriere în fals în înscrisuri oficiale, pe care reclamantul a refuzat să o iniţieze. Cu toate acestea, constatând că era vorba despre prima cauză adusă în faţa instanţelor în materia art. 19 şi 21 din Legea nr. 51/1991, tribunalul a admis administrarea altor probe solicitate de reclamant: audierea a 6 martori, prezentarea autorizaţiilor pentru punerea sub ascultare a telefoanelor în cauză din casetele făcute publice în cadrul conferinţei de presă, prezentarea regulamentului de organizare a Comisiei parlamentare pentru controlul asupra activităţii SRI (pentru a putea stabili modalităţile de sesizare a comisiei de către persoanele interesate) şi prezentarea procesului-verbal al şedinţei ţinute de această comisie la 15 mai 1996 (în vederea unei comparaţii cu diversele declaraţii făcute în cursul urmăririi penale). În plus, tribunalul a hotărât din oficiu administrarea altor probe. Astfel, tribunalul a dispus ca parchetul general să depună la dosar cererile pentru emiterea autorizaţiilor de interceptare, stenogramele şedinţelor Camerelor reunite ale Parlamentului şi ale comisiilor juridice ale acestuia în cursul cărora a fost dezbătută şi adoptată Legea nr. 51/1991, precum şi audierea altor 6 martori. 33. La 28 martie 1997, tribunalul a luat act de faptul că parchetul prezentase autorizaţiile de interceptare a posturilor telefonice respective din casetele făcute publice de către reclamant în cadrul conferinţei de presă, precum şi cererile pentru emiterea autorizaţiilor de interceptare. Ţinând seama de caracterul strict secret al acestor documente, tribunalul le-a depus într-un volum diferit (volumul nr. 9) constituit în acest scop. De asemenea, tribunalul a audiat 2 martori. Şedinţa a fost amânată pentru administrarea celorlalte probe. 34. La 11 aprilie 1997, tribunalul a audiat alţi 2 martori, printre care şi al doilea reclamant, Mircea Toma, ziarist la A.C. Acesta a denunţat caracterul lipsit de legalitate al interceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice instalate la domiciliul său şi la redacţia ziarului A.C. unde lucra, precum şi refuzul parchetului de a efectua o anchetă concretă în urma plângerii penale formulate în numele ziarului. Tribunalul a amânat şedinţa pentru a permite parchetului şi SRI să depună concluzii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 51/1991, ridicată între timp de către primul reclamant. 35. La 21 aprilie 1997, tribunalul a suspendat cauza şi a sesizat Curtea Constituţională cu privire la excepţia respectivă. 36. Prin decizia din 12 septembrie 1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate. 37. La 12 ianuarie 1998, ulterior reluării judecării cauzei, Tribunalul Militar a amânat şedinţa la cererea avocatului primului reclamant, aflat în imposibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei. 38. La 9 februarie 1998, tribunalul a audiat 3 martori. În cadrul şedinţei, reclamantul a denunţat mai multe erori prezente în răspunsul parchetului general cu privire la autorizaţiile emise. 39. În perioada 9 martie-4 august 1998, tribunalul a amânat şedinţa de 6 ori, în principal din cauza absenţei celor 5 martori citaţi să se înfăţişeze; în cele din urmă, au fost audiaţi 2 dintre aceştia. 40. La 22 septembrie 1998, reclamantul a depus concluzii scrise. Acesta susţinea că nu încălcase niciuna dintre valorile protejate de legea penală şi că, în prezenta cauză, nu era întrunită condiţia existenţei unui pericol social, faţă de care se subordona sancţionarea unui act de către legislaţia penală. Acesta a subliniat în special că scopul acţiunii sale fusese de a face publice ilegalităţile comise în cadrul SRI în detrimentul persoanelor particulare şi, astfel, de a asigura respectarea drepturilor garantate de Constituţie. Referitor la celelalte modalităţi la care ar fi putut apela pentru a denunţa neregulile respective, reclamantul a subliniat că orice acţiune la nivel ierarhic era inutilă având în vedere poziţia adoptată de directorul SRI în urma conferinţei de presă şi faptul că luase legătura cu deputatul T.C., membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI. În plus, infracţiunea prevăzută la art. 19 din Legea nr. 51/1991 implica existenţa intenţiei de a participa la acţiuni care pot aduce atingere siguranţei naţionale, în vreme ce el acţionase cu bună- credinţă. De asemenea, reclamantul a invocat încălcarea libertăţii sale de exprimare, în eventualitatea unei condamnări penale. Concluziile se bazau, printre altele, pe înscrisurile clasificate "strict secrete" şi depuse la dosar în volumul nr. 9. 41. Prin hotărârea din 20 octombrie 1998, Tribunalul Militar l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani cu suspendarea executării pentru furt, culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret în afara cadrului legal, precum şi divulgarea şi folosirea, în afara cadrului legal, a informaţiilor privind viaţa particulară, onoarea şi reputaţia persoanelor. Hotărârea tribunalului s-a bazat pe faptul că interceptările telefonice fuseseră efectuate în baza unor autorizaţii emise de procurori şi depuse la dosar. Pentru aceleaşi motive, tribunalul a respins susţinerile reclamantului cu privire la îndoielile sale faţă de legalitatea interceptărilor. De asemenea, tribunalul a observat că reclamantul nu a denunţat pretinsele nereguli directorului SRI şi nu a sesizat Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI. Referitor la elementul intenţional al infracţiunilor, tribunalul a considerat că acordul dat de reclamant deputatului T.C. pentru a dezvălui în public conţinutul casetelor dovedea existenţa intenţiei, prevăzută de lege, pentru a putea califica faptele respective drept infracţiuni. De asemenea, tribunalul a observat că, aşa cum reiese dintr-o notă prezentată de SRI, potrivit regulamentului intern al acestei instituţii, casetele conţinând convorbiri telefonice se transmiteau departamentului responsabil de transcrierea informaţiilor; în cazul în care unitatea care solicitase interceptarea comunicaţiilor nu formula o cerere de transcriere în termen de 10 zile, informaţiile se ştergeau, iar casetele se restituiau compartimentului de supraveghere-înregistrare în vederea reutilizării lor. 42. Reclamantul a formulat apel în faţa Curţii Militare de Apel. 43. La 5 aprilie 1999, curtea de apel a amânat şedinţa pe motivul iregularităţii citării SRI. La 26 aprilie şi 12 mai 1999, curtea de apel a amânat şedinţa la cererea reprezentanţilor reclamantului, aflaţi în imposibilitatea de a se prezenta în instanţă. La 2 iunie 1999, instanţa a desemnat din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta pe reclamant şi a amânat şedinţa pentru a-i permite să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului. 44. În şedinţa din 7 iunie 1999, la care reclamantul nu s-a prezentat, avocatul desemnat din oficiu a solicitat să fie depuse la dosar cererile trimise procurorului pentru a obţine autorizaţiile legale de interceptare, precum şi o copie a registrului parchetului în care se consemnau autorizaţiile. Curtea Militară de Apel a stabilit că probele respective fuseseră administrate deja şi, prin urmare, a respins cererea avocatului. 45. Prin decizia din 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. 46. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea Supremă de Justiţie. 47. La 16 decembrie 1999, 30 martie 2000, 22 iunie 2000, 19 octombrie 2000, 18 ianuarie 2001, 28 iunie 2001 şi 14 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a amânat şedinţa la cererea reclamantului, care dorea să fie reprezentat de un avocat ales ori să se apere singur. La 8 februarie şi 25 octombrie 2001, instanţa supremă a respins cererile reclamantului privind trimiterea cauzei la parchet şi încetarea procesului, cereri întemeiate pe faptul că la 26 noiembrie 2000 fusese ales deputat, funcţie care îi garanta imunitate parlamentară. La 22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a amânat şedinţa pentru a se putea pronunţa asupra unei cereri de recuzare formulate de reclamant. La 17 ianuarie 2002, instanţa a amânat şedinţa pentru a permite reclamantului să-şi prezinte motivele de recurs. Dezbaterile au avut loc la 11 aprilie 2002. 48. Prin decizia din 13 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins excepţia ridicată de reclamant cu privire la imunitatea sa parlamentară, după ce a constatat că acesta devenise deputat la 26 noiembrie 2000, adică ulterior trimiterii sale în judecată. Pe fond, instanţa a respins recursul reclamantului, confirmând motivarea primei instanţe. D. Interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea şi al treilea reclamant 49. Una dintre casetele luate de Constantin Bucur şi făcute publice conţinea înregistrarea unei convorbiri telefonice care a avut loc la 12 aprilie 1996 între cea de-a treia reclamantă, fiica minoră a celui de-al doilea reclamant, şi mama acesteia, de la telefonul instalat la domiciliul celui de-al doilea şi al treilea reclamant. 50. Cel de al doilea reclamant, Mircea Toma, precum şi unii dintre colegii săi de la redacţia ziarului A.C. au depus plângere penală denunţând interceptările fără drept ale convorbirilor telefonice efectuate de la posturile telefonice aparţinând ziarului. La 28 noiembrie 1996, redacţia ziarului a primit o notă de informare că interceptările în cauză vizau un anumit membru al redacţiei şi fuseseră realizate pe baza autorizaţiei emise de procuror. 51. La 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de către Tribunalul Militar în cadrul procesului penal împotriva primului reclamant, cel de-al doilea reclamant a denunţat caracterul nelegal al interceptării convorbirilor sale făcute de la posturile telefonice instalate la domiciliul său ori la redacţia ziarului A.C. unde lucra, precum şi refuzul parchetului de a efectua o anchetă reală în urma plângerii penale formulate în numele ziarului (supra, pct. 34). Tribunalul nu a dat curs denunţărilor făcute de cel de al doilea reclamant. 52. În pofida mai multor cereri adresate autorităţilor, reclamanţii nu au putut obţine copii ale diferitelor documente depuse la dosarul penal, în special cererile de autorizare, autorizaţiile de interceptare sau transcrierile convorbirilor telefonice, din cauza caracterului lor strict secret. Cu toate acestea, la 29 mai 2003, cel de-al doilea reclamant şi avocata sa, doamna Macovei, au luat cunoştinţă de o parte din înscrisurile din dosarul penal la sediul Tribunalului Militar. Cel de-al doilea reclamant a aflat astfel că telefoanele redacţiei ziarului A.C. şi telefonul de la domiciliul său au fost puse sub ascultare, pe baza autorizaţiei emise de procuror la 16 noiembrie 1995. Durata de valabilitate a actului de autorizare s-a menţinut până la 15 mai 1996. 53. În intervalul scurt de timp în care a fost autorizată să consulte dosarul, avocata celui de-al doilea reclamant a copiat de mână cererea SRI pentru interceptarea convorbirilor telefonice ale domnului Toma, precum şi autorizaţia emisă de procuror în acest scop. Din lectura copiilor respective, care au fost transmise Curţii, reiese că cererea pentru emiterea autorizaţiei de interceptare se bazează pe faptul că SRI deţinea informaţii şi indicii care sugerau că domnul Toma desfăşura activităţi ce constituiau o ameninţare pentru siguranţa naţională a României, fără alte precizări referitoare la informaţiile şi indiciile respective. Autorizaţia emisă procuror la 16 noiembrie 1995 nu prezintă o motivare mai amplă. II. Dreptul şi practica interne relevante 54. Dispoziţia relevantă din Codul penal este redactată după cum urmează: - ARTICOLUL 263 ALIN. 1 Omisiunea sesizării organelor judiciare "Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani." 55. Prevederile relevante ale Legii nr. 51/1991 dispun: - ARTICOLUL 3 "Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român; b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine [...]; c) trădarea prin ajutarea inamicului; d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat; e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine [...]; f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare [...] a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale; g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat [...]; h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste [...]; i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; j) atentatele contra unei colectivităţi [...]; k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea [...], precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională; l) iniţierea sau constituirea de organizaţii [...] în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii." - ARTICOLUL 4 "Prevederile art. 3 nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură, garantate prin Constituţie sau legi. Nicio persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice şi nu poate face obiectul unei imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietăţile sale ori în corespondenţă sau comunicaţii, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale, dacă nu săvârşeşte vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale." ...................................... - ARTICOLUL 8 "Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării [...]." - ARTICOLUL 10 "Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter secret de stat." ...................................... - ARTICOLUL 13 "Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor [...] Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. [...] procurorul [...] emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni. Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului [...] se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul." ...................................... - ARTICOLUL 16 "Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor [...] Cetăţeanul care se consideră lezat [...] poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului." ...................................... - ARTICOLUL 19 "Iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranţei naţionale, sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deţinerea, confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum şi culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Tentativa se pedepseşte. - ARTICOLUL 20 Desfăşurarea, fără mandat, a activităţilor supuse autorizării în condiţiile art. 13 [...], sau depăşirea mandatului acordat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului care divulgă, refuză sau împiedică, în orice mod, aducerea la îndeplinire a mandatului eliberat în condiţiile prevăzute în art. 13. Tentativa se pedepseşte. - ARTICOLUL 21 Informaţiile privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale, nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către salariaţii serviciilor de informaţii, a datelor prevăzute în alin. 1, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepseşte." 56. Prevederile relevante ale Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii sunt redactate astfel: - ARTICOLUL 2 "Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României." ...................................... - ARTICOLUL 8 "Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile legii." ...................................... - ARTICOLUL 10 "În situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român de Informaţii, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta." ...................................... - ARTICOLUL 45 "Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii. Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare." 57. Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor şi instanţelor militare, în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituţie, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare (Legea nr. 54/1993) şi din Codul de procedură penală sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, pct. 24-25, 21 septembrie 2006) şi în Hotărârea Begu împotriva României (nr. 20.448/02, pct. 63, 15 martie 2011). 58. La 14 decembrie 2004 a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii. Principiile generale stabilite de această lege sunt în special următoarele: principiul responsabilităţii (conform căruia orice persoană care semnalează încălcări ale legii este datoare să susţină reclamaţia cu date sau indicii privind fapta săvârşită); principiul bunei conduite (conform căruia este ocrotit şi încurajat actul de avertizare în interes public cu privire la aspectele de integritate publică şi bună administrare, cu scopul de a spori capacitatea administrativă şi prestigiul autorităţilor publice prevăzute de lege); principiul bunei-credinţe (conform căruia este ocrotită prin lege persoana încadrată într-o autoritate publică, instituţie publică sau altă unitate bugetară [...] care a făcut o sesizare, convinsă fiind de realitatea stării de fapt şi că fapta constituie o încălcare a legii) (art. 4). Sesizarea poate fi făcută, alternativ sau cumulativ, la una sau mai multe dintre entităţile următoare, fără ordine de preferinţă: şeful ierarhic; conducătorul autorităţii respective; comisiile de disciplină; organele judiciare; organele însărcinate cu cercetarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor; comisiile parlamentare; mass-media; organizaţiile profesionale, sindicale sau patronale; organizaţiile neguvernamentale (art. 6). Avertizorii în interes public beneficiază de prezumţia de bună-credinţă [art. 7 alin. (1) lit. a)]. În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă (art. 9). 59. Documentul de însoţire a Raportului Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate în România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare, din data de 22 iulie 2009, are următorul pasaj: "În ceea ce priveşte sancţionarea funcţionarilor publici, datele colectate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici relevă faptul că, în 2008, comisiile disciplinare au soluţionat 837 de plângeri şi au aplicat 375 de sancţiuni. Majoritatea acestor sancţiuni au constat în avertismente scrise, dar au inclus, de asemenea, 38 de concedieri. În 48 de cazuri a fost recomandată începerea urmăririi penale. În mod surprinzător, puţine plângeri au provenit de la public (doar 15%) şi doar 9 au fost efectuate de avertizori. Majoritatea plângerilor au fost depuse de persoanele responsabile sau de directorul instituţiilor. [...] Este necesară consolidarea punerii în practică şi conştientizarea politicilor de denunţare în cadrul instituţiilor (în special a caracterului confidenţial al acestora)." III. Dreptul şi practica internaţionale relevante 60. Pasajele relevante din Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului de Miniştri privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici, adoptată la 11 mai 2000, sunt redactate astfel: - ARTICOLUL 11 "Ţinând cont în mod corect de dreptul de acces la informaţiile oficiale, funcţionarul public trebuie să trateze în mod adecvat, cu toată confidenţialitatea necesară, toate informaţiile şi toate documentele obţinute în exercitarea, sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale." - ARTICOLUL 12 Raportarea "5. Funcţionarul public trebuie să semnaleze autorităţilor competente orice dovadă, afirmaţie sau bănuială de activitate ilegală sau criminală privind funcţia publică despre care el sau ea are cunoştinţă în sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale. Ancheta asupra faptelor raportate revine autorităţilor competente. 6. Administraţia publică trebuie să vegheze ca funcţionarul public care semnalează un caz prevăzut aici mai sus în baza unor bănuieli rezonabile şi de bună credinţă să nu sufere niciun prejudiciu." 61. La 19 aprilie 2007, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat. Paragrafele relevante sunt formulate astfel: "1. Adunarea Parlamentară consideră că protecţia legitimă a secretelor de stat nu trebuie să devină un pretext pentru a restrânge în mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare, cooperarea ştiinţifică internaţională şi activitatea avocaţilor şi a altor apărători ai drepturilor omului. 2. Aceasta reaminteşte importanţa libertăţii de exprimare şi de informare într-o societate democratică, în care trebuie să existe posibilitatea de a denunţa în mod liber corupţia, încălcarea drepturilor omului, distrugerea mediului şi orice alt abuz de putere. [...] 5. Adunarea constată că legislaţia a numeroase state membre ale Consiliului Europei referitoare la secretul de stat este mai degrabă vagă sau acoperă un domeniu prea vast, ceea ce lasă posibilitatea de a o interpreta astfel încât să înglobeze o întreagă serie de activităţi legitime ale jurnaliştilor, oamenilor de ştiinţă, avocaţilor sau ale altor apărători ai drepturilor omului. 6. [...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la rândul său, a concluzionat că interdicţia impusă presei de justiţia britanică de a publica articole referitoare la o carte (Spycatcher) despre care se considera că ar conţine informaţii secrete era «disproporţionată», dat fiind că respectiva lucrare era deja difuzată în străinătate. [...] 9. Aceasta invită autorităţile judiciare din toate ţările vizate şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului să găsească un echilibru corespunzător între, pe de o parte, interesul autorităţilor publice de a proteja secretul de stat şi, pe de altă parte, libertatea de exprimare şi libera circulaţie a informaţiilor în domeniul ştiinţific, precum şi interesul pe care îl prezintă pentru societate denunţarea abuzurilor de putere. 10. Adunarea constată că procedurile penale pentru încălcarea secretului de stat sunt deosebit de sensibile şi supuse unor abuzuri motivate de raţiuni politice. În consecinţă, Adunarea consideră că următoarele principii prezintă, pentru toate persoanele şi autorităţile implicate, un caracter vital pentru a garanta echitatea procedurilor respective: 10.1. Informaţiile care aparţin domeniului public nu pot fi considerate secrete de stat, iar divulgarea lor nu poate fi asimilată spionajului şi reprimată ca atare, chiar dacă persoana implicată culege, sintetizează, analizează sau comentează informaţiile respective. Acelaşi lucru este valabil pentru participarea la cooperare ştiinţifică internaţională şi pentru denunţarea corupţiei, a încălcării drepturilor omului, a distrugerii mediului sau a oricărui alt abuz de putere din partea autorităţilor publice (whistle-blowing); 10.2. Legislaţia privind secretul de stat, inclusiv listele de informaţii secrete care ar putea servi ca temei pentru urmărirea penală, trebuie să fie clară şi, în primul rând, publică. Ordinele secrete în măsură să justifice răspunderea penală nu pot fi considerate compatibile cu normele juridice ale Consiliului Europei şi ar trebui să fie abrogate în toate statele membre; [...] 10.5. Instanţele ar trebui să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor acordând o atenţie deosebită principiului egalităţii armelor între Ministerul Public şi apărare. [...] 10.7. În plus, civilii nu trebuie, de regulă, să fie judecaţi de instanţele militare; şi trebuie subliniat că toate procesele trebuie să se desfăşoare în faţa unor instanţe competente, independente şi imparţiale, în cadrul unor proceduri conforme cu principiile internaţionale de echitate; [...]" 62. Al şaptelea Raport general de activitate al GRECO (Groupe d'Etats contre la corruption - Grupul de state împotriva corupţiei), adoptat în cadrul celei de a 32-a şedinţe plenare, desfăşurată în perioada 19-23 martie 2007, conţine un capitol privind protecţia avertizorilor. Raportul arată că numai Norvegia, Marea Britanie, România şi Statele Unite ale Americii au adoptat, până la acea dată, legislaţii specifice în materie de avertizare şi conţine următorul pasaj: "Divulgarea de informaţii confidenţiale Avertizorii pot avea nevoie de asigurări că nu se expun unor sancţiuni disciplinare prin divulgarea unor informaţii confidenţiale. În mai multe state membre, legislaţia este clară în privinţa ideii că funcţionarii care lansează avertismente pe căile corespunzătoare nu pot fi acuzaţi de încălcarea obligaţiei lor de confidenţialitate (exemple: Franţa, Spania). Legislaţia britanică prevede că orice obligaţie contractuală de confidenţialitate este nulă în măsura în care aceasta împiedică un angajat să facă dezvăluiri sub protecţie. Cu toate acestea, dacă avertizorul săvârşeşte o infracţiune făcând dezvăluiri, acesta nu are protecţie. Efectul principal al acestei dispoziţii este de a exclude divulgările care constituie o ameninţare pentru securitatea naţională şi constituie o încălcare a legii privind secretul de stat (Official Secrets Act)." 63. La 29 aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1729(2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli ("orice persoană preocupată care trage un semnal de alarmă pentru a pune capăt unor acţiuni ce pot constitui un risc pentru altă persoană") cu scopul de a consolida responsabilizarea şi de a optimiza lupta împotriva corupţiei şi a administrării defectuoase, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. După ce a constatat că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu dispun de texte de lege complete pentru protejarea avertizorilor, deşi un număr mare dintre acestea au incluse în sistemele lor juridice reglementări privind diferite aspecte ale acestei probleme şi privind raporturile de muncă, procedura penală, mijloacele de informare în masă, precum şi măsuri specifice pentru lupta anticorupţie, Adunarea Parlamentară a invitat toate statele membre să îşi revizuiască legislaţia privind protecţia avertizorilor, ţinând seamă de următoarele principii directoare: "Protecţia «avertizorilor» 6.1.1. definiţia dezvăluirilor protejate trebuie să includă toate avertismentele de bună-credinţă împotriva diferitelor tipuri de acte ilicite, inclusiv a tuturor încălcărilor grave ale drepturilor omului, care afectează sau ameninţă viaţa, sănătatea, libertatea şi orice alt interes legitim al persoanelor în calitate de subiecţi ai administraţiei publice sau contribuabili, ori în calitate de acţionari, angajaţi sau clienţi ai societăţilor private; 6.1.2. prin urmare, legislaţia ar trebui să acopere avertizorii din sectorul public, ca şi din cel privat, inclusiv membrii forţelor armate şi ai serviciilor de informaţii; şi 6.1.3. ar trebui să codifice punctele relevante în următoarele domenii ale dreptului: 6.1.3.1. dreptul muncii - în special protecţia împotriva concedierilor abuzive şi a altor forme de represalii în legătură cu locul de muncă; 6.1.3.2. dreptul penal şi procedural penal - în special protecţia împotriva urmării penale pentru calomnie sau încălcarea secretului comercial ori a secretului de stat, precum şi protecţia martorilor; 6.1.3.3. dreptul mass-media - în special, protecţia surselor jurnalistice [...] 6.2.3. În cazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează în mod corect, ori nu ar fi rezonabil să se aştepte că acestea funcţionează în mod corect dată fiind natura problemei denunţate de avertizor, ar fi de asemenea indicată protejarea persoanei care foloseşte căi externe, inclusiv mijloace de informare în masă. 6.2.4. Orice avertizor trebuie considerat ca acţionând cu bună-credinţă, cu condiţia să existe motive rezonabile pentru a crede că informaţia divulgată este adevărată, chiar dacă ulterior se dovedeşte contrariul, precum şi cu condiţia să nu existe obiective ilicite sau contrare eticii. 6.2.5. Legislaţia relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de bună-credinţă o protecţie fiabilă împotriva oricărei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite să se verifice realitatea acţiunilor denunţate de către avertizor şi să i se solicite angajatorului să remedieze situaţia, chiar şi temporar, până la clarificarea completă a situaţiei, precum şi printr-o despăgubire financiară corespunzătoare, în cazul în care represaliile nu pot fi anulate într-un mod rezonabil. [...]" 64. Pasajele relevante din documentele şi jurisprudenţa internaţionale în materie de secrete de stat sunt descrise în Hotărârea Stoll împotriva Elveţiei [(MC), nr. 69698/01, pct. 39-44, CEDO 2007-V]. Reiese că, deşi toate statele membre ale Consiliului Europei au adoptat probabil reglementări privind păstrarea caracterului confidenţial sau secret al anumitor date sensibile şi pedepsirea acţiunilor contrare acestui obiectiv, respectivele reglementări se dovedesc a fi foarte diverse nu numai în raport cu definiţia secretului şi cu modul în care se gestionează datele sensibile care ţin de competenţa lor, ci şi în raport cu modalităţile şi condiţiile urmăririi penale a autorului unei divulgări fără drept de informaţii (Stoll, citată anterior, pct. 107). 65. Extrasele relevante din documentele internaţionale referitoare la corupţie şi la protecţia angajaţilor sunt prezentate în Hotărârea Guja împotriva Moldovei [(MC), nr. 14.277/04, pct. 43-46, 12 februarie 2008). 66. Extrasele relevante din Rezoluţia interimară ResDH (2005)57 privind hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în Cauza Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28.341/95, CEDO 2000-V], adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, în cadrul celei de a 933-a reuniuni a delegaţilor miniştrilor, prin care autorităţile române au fost invitate să adopte cu celeritate reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea privind sistemul român de culegere şi arhivare a informaţiilor de către serviciile secrete, sunt prezentate în Hotărârea Asociaţia "21 Decembrie 1989" şi alţii împotriva României (nr. 33.810/07 şi 18.817/08, pct. 109, 24 mai 2011). ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 38 din Convenţie 67. Pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamanţi şi ţinând seama de natura învinuirilor formulate, la data comunicării prezentei cauze Guvernului român, 10 septembrie 2007, Curtea i-a solicitat acestuia o copie a întregului dosar penal desfăşurat în această cauză împotriva primului reclamant. 68. În observaţiile privind admisibilitatea şi temeinicia cererii, Guvernul s-a declarat în imposibilitatea de a prezenta Curţii întregul dosar de urmărire penală întocmit în această cauză (volumele nr. 1 şi 2, cu excepţia înscrisurilor care constituie articole de ziar sau transcrierea casetelor pe care primul reclamant şi le-a însuşit). Guvernul nu a putut furniza nici volumul nr. 9 al dosarului constituit în faza judecării cauzei de către instanţe, care cuprindea, printre altele, cererile de autorizare şi autorizaţiile de interceptare a convorbirilor telefonice în litigiu. Guvernul a prezentat o notă a SRI din data de 28 decembrie 2007, prin care acesta din urmă precizează că volumele sus-menţionate conţin secrete de stat care nu pot fi divulgate, declasificarea acestora intrând în atribuţiile Guvernului, în temeiul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate; în nota respectivă, SRI consideră totodată că este în conformitate cu dreptul intern şi internaţional, inclusiv cu Convenţia şi jurisprudenţa Curţii, clasificarea ca secrete de stat a volumelor sus-menţionate. 69. Într-o notă datată 29 mai 2003, avocaţii reclamantului în cadrul procedurii în faţa Curţii precizează că autorităţile au refuzat să le ofere o copie a diverselor documente depuse la dosarul penal al primului reclamant, invocând caracterul strict secret al acestora (supra, pct. 52). Aceştia nu au putut copia, de mână, decât foarte puţine documente, având în vedere timpul scurt de care au dispus pentru a consulta dosarul la grefa Tribunalului Militar. 70. În aceste condiţii, se ridică problema respectării de către statul pârât a obligaţiilor care îi revin în temeiul art. 38 § 1 lit. a) din Convenţie, redactat după cum urmează la momentul faptelor: "În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea: a. procedează la examinarea cauzei conform principiului contradictorialităţii, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei bună desfăşurare statele interesate vor asigura toate facilităţile necesare;" 71. Curtea reaminteşte în această privinţă că este vital pentru buna funcţionare a mecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din Convenţie ca statele să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor [Tanrikulu împotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV]. Faptul că un guvern se abţine, fără să dea o explicaţie satisfăcătoare, de la furnizarea informaţiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegaţiilor reclamanţilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativă a măsurii în care statul pârât îşi respectă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 38 din Convenţie (Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, pct. 66 şi 70, CEDO 2000-VI). 72. Curtea observă că Guvernul nu i-a transmis copia integrală a dosarului penal privind condamnarea penală a primului reclamant, pe care o solicitase. Curtea acordă o importanţă deosebită înscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri. Guvernul nu a negat că se află în posesia dosarului integral, dar a trimis Curţii doar o parte a acestuia. În cazul volumelor nr. 1, 2 şi 9, Guvernul a invocat caracterul strict secret al înscrisurilor, care nu puteau fi dezvăluite publicului, nici măcar unei organizaţii internaţionale. Curtea reaminteşte însă că, prin ratificarea Convenţiei, statele au acceptat, în condiţiile art. 38 din Convenţie, să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor. Această obligaţie implică instituirea oricărei proceduri necesare pentru o comunicare fără restricţii şi pentru schimbul de documente cu Curtea. În aceste condiţii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al înscrisurilor solicitate (a se vedea Timurtaş, citată anterior, pct. 67, şi Nolan şi K. împotriva Rusiei, nr. 2.512/04, pct. 56, 12 februarie 2009). Mai mult, Curtea observă că reprezentaţii primului reclamant au putut lua cunoştinţă de înscrisurile clasificate strict secrete în cursul procedurii penale interne, însă le-a fost imposibil să facă public conţinutul lor din cauza angajamentelor de confidenţialitate pe care au fost obligaţi să le semneze (supra, pct. 26). Aceasta arată că informaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzis oricărei persoane cu excepţia serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt (a se vedea, în acelaşi sens, Nolan şi K., citată anterior, pct. 56). Pe de altă parte, din nota SRI prezentată de Guvern reiese că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz, declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze astfel. De altfel, acesta nu a avut în vedere să solicite, în temeiul art. 33 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii, confidenţialitatea înscrisurilor respective sau să transmită un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente în sprijinul ideii că, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi, cuprinsul documentelor respective nu este decisiv. 73. Referindu-se la importanţa pe care o prezintă cooperarea cu un stat pârât în cadrul procedurilor desfăşurate în temeiul Convenţiei, precum şi la dificultatea stabilirii faptelor specifice prezentei cauze, Curtea consideră că în prezenta cauză statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia, care decurge din art. 38 din Convenţie, de a-i pune la dispoziţie toate facilităţile necesare pentru a putea stabili faptele. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie 74. Potrivit primului reclamant, condamnarea sa penală prin hotărârea definitivă din 13 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a constituit o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare prevăzut la art. 10 din Convenţie, redactat astfel: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti." 75. Guvernul contestă acest argument. A. Cu privire la admisibilitate 76. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Existenţa unei ingerinţe 77. În opinia primului reclamant, condamnarea sa penală a constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare. Guvernul nu contestă acest argument. Curtea consideră că această măsură pronunţată împotriva reclamantului pe motiv că a făcut publice informaţii secrete şi şi-a însuşit unsprezece casete în vederea fundamentării susţinerilor sale se interpretează ca o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea, de către persoana în cauză, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin primul paragraf al art. 10 din Convenţie. 78. O asemenea ingerinţă încalcă art. 10, cu excepţia cazului în care, fiind "prevăzută de lege", viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la paragraful 2 şi era "necesară într-o societate democratică" pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective. 2. "Prevăzută de lege" 79. Primul reclamant susţine că ingerinţa nu avea temei legal în dreptul intern. Acesta observă că la data adoptării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie intrase în vigoare Legea nr. 182/2002, care la art. 24 alin. (5) prevedea următoarele: se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane ori lezării altor interese legitime. Totodată, la vremea respectivă era în vigoare Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care prevede la art. 13 că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate ori o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public. Curtea Supremă de Justiţie nu ar fi luat în considerare aceste dispoziţii în motivarea hotărârii din 13 mai 2002. 80. Guvernul consideră că ingerinţa era prevăzută de lege din moment ce condamnarea era întemeiată pe art. 208 C. pen. şi art. 19 şi 21 din Legea nr. 51/1991, care erau totodată accesibile şi previzibile. 81. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea "prevăzută de lege" impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în efectele ei [a se vedea, de exemplu, Rekvenyi împotriva Ungariei (MC), nr. 25.390/94, pct. 34, CEDO 1999-III]. Condiţia previzibilităţii este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate ştii, pornind de la textul prevederii relevante şi, după caz, prin intermediul interpretării ei de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (Karademirci şi alţii împotriva Turciei, nr. 37.096/97 şi 37.101/97, pct. 40, CEDO 2005-I). 82. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat în temeiul articolelor menţionate de Guvern. Prin urmare, concluzionează că măsura avea un temei în dreptulintern. În ceea ce priveşte calitatea legii în cauză, accesibilitatea acesteia nu a fost pusă la îndoială. În schimb, Curtea nu este convinsă că dreptul intern răspunde cerinţei de previzibilitate care decurge din jurisprudenţa sa. Totuşi, Curtea nu consideră necesar să soluţioneze această chestiune din moment ce măsura în litigiu este, din alte motive, incompatibilă cu art. 10 din Convenţie. 3. Scop legitim 83. Primul reclamant consideră că ingerinţa nu avea niciun scop legitim. Guvernul, la rândul său, este de părere că măsura în litigiu avea ca scop prevenirea şi pedepsirea infracţiunilor care aduc atingere siguranţei statului. 84. Curtea consideră legitim scopul invocat de Guvern. În prezent, aceasta trebuie să cerceteze dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică. 4. "Necesară într-o societate democratică" a) Argumentele părţilor 85. Primul reclamant afirmă că prin divulgarea faptelor nelegale concrete care au fost săvârşite în cadrul instituţiei angajatoare nu a făcut decât să îşi exercite libertatea de exprimare pentru a aduce la cunoştinţa publicului chestiuni de mare interes public, având legătură cu respectarea vieţii private şi ascultările fără drept efectuate de serviciile secrete, şi care au avut un impact considerabil asupra procesului de democratizare a ţării, asupra pluralismului politic şi libertăţii presei. În plus, fără casetele pe care şi le-a însuşit de la locul de muncă şi pe care le-a prezentat în cadrul conferinţei de presă, afirmaţiile sale nu ar fi avut credibilitate. 86. Acesta subliniază că din bună-credinţă a făcut publice informaţiile de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor sale, cu scopul de a pune capăt faptelor nelegale şi abuzurilor săvârşite în cadrul SRI, care desfăşura activităţi de poliţie politică. Înainte de divulgarea publică, reclamantul discutase despre faptele nelegale respective cu colegii săi şi fusese chiar mustrat de superiorul său ierarhic, la ordinul comandantului unităţii. În aceste condiţii, era evident, în opinia sa, că era inutil să îl sesizeze pe comandantul unităţii, singura persoană care era competentă să aprecieze cererile de autorizare a interceptărilor, sau pe directorul SRI. 87. Reclamantul denunţă faptul că temeiul condamnării sale penale îl constituie existenţa unor autorizaţii care în realitate au fost emise ulterior interceptării convorbirilor telefonice cu scopul ascunderii faptelor nelegale făcute publice de el. În plus, parchetul şi instanţele l-ar fi împiedicat să demonstreze acest lucru respingându-i cererile de probe având ca obiect prezentarea documentelor relevante şi audierea persoanelor angajate de SRI care declaraseră în public, imediat după conferinţa de presă, că SRI nu efectuase interceptările menţionate de reclamant în cadrul conferinţei de presă. În subsidiar, acesta susţine că din autorizaţiile depuse la dosar nu reiese că persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate (oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile) ar fi desfăşurat activităţi reprezentând o ameninţare pentru siguranţa naţională, în actele respective nemenţionându-se niciun motiv concret. De altfel, şi în pofida repetatelor sale cereri în acest sens, existenţa unei ameninţări reale pentru siguranţa naţională nu ar fi fost examinată niciodată de către parchet sau instanţe. 88. Reclamantul subliniază că, în procedura în faţa Curţii, întrebările respective au fost lăsate tot fără răspuns, deoarece Guvernul a refuzat să transmită autorizaţiile respective şi documentele aferente invocând caracterul lor secret. Acesta consideră că, în temeiul art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 şi al art. 13 din Legea nr. 544/2001 (supra, pct. 79), documentele sus-menţionate constituie "informaţii de interes public" şi nu pot fi aşadar clasificate. 89. Potrivit argumentului Guvernului, condamnarea reclamantului era necesară într-o societate democratică dat fiind că aceasta l-a sancţionat pe respectivul pentru că a comunicat informaţii false publicului, în cadrul unei conferinţe de presă care a avut un ecou răsunător în media locală şi internaţională, precum şi la nivelul organizaţiilor politice şi neguvernamentale. Caracterul inexact al informaţiilor ar fi dovedit de autorizaţiile de interceptare a convorbirilor telefonice depuse la dosarul penal intern, acte care nu au putut fi transmise Curţii deoarece fuseseră clasificate ca secrete de stat. 90. De asemenea, Guvernul consideră că, dacă reclamantul se temea de urmărirea sa penală pentru interceptarea neautorizată a convorbirilor telefonice în temeiul art. 20 din Legea nr. 51/1991, avea posibilitatea de a prezenta plângerea sa conducerii SRI sau, în temeiul art. 16 din legea sus-menţionată, de a sesiza Comisia parlamentară pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI, ceea ce nu a făcut, preferând să îl sesizeze în particular pe deputatul T.C., membru al comisiei menţionate, faţă de care şi-a dat acordul pentru organizarea unei conferinţe de presă. Pentru instanţele naţionale, aceste elemente ar fi justificat existenţa unui element intenţional al infracţiunii de care era învinuit. 91. În cele din urmă, Guvernul menţionează că reclamantul nu a fost condamnat la o pedeapsă severă şi că, mai ales, a beneficiat de suspendarea executării pedepsei. Mijlocul folosit ar fi fost aşadar proporţional cu scopul urmărit. b) Motivarea Curţii (i) Principiile generale aplicabile în prezenta cauză 92. Principala problemă de soluţionat este aşadar aceea dacă amestecul era o măsură "necesară într-o societate democratică". Principiile fundamentale în această privinţă sunt consacrate în jurisprudenţa Curţii şi au fost rezumate după cum urmează (Steel şi Morris împotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, pct. 87, CEDO 2005-II): "(ii) Adjectivul «necesar», în sensul art. 10 § 2, presupune existenţa unei «nevoi sociale imperioase». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta este compatibilă cu un control european, în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şi hotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunţate de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea este împuternicită să se pronunţe printr-o hotărâre definitivă asupra chestiunii dacă o «restricţie» poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10. (iii) În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente, ci mai degrabă de a examina, din perspectiva art. 10, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Acest lucru nu echivalează cu limitarea controlului la a stabili dacă statul pârât şi-a exercitat puterea discreţionară în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă; sarcina Curţii este de a analiza ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu şi de a stabili dacă a fost «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele prezentate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente» [...] Procedând astfel, Curtea trebuie să se asigure că autorităţile naţionale au aplicat standarde care erau conforme cu principiile prevăzute la art. 10 şi, în plus, că s-au bazat pe o evaluare satisfăcătoare a faptelor relevante [...]." 93. În ceea ce priveşte protecţia conferită de Convenţie avertizorilor proveniţi din rândul funcţionarilor publici, Curtea a stabilit următoarele principii [Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14.277/04, pct. 70-78, 12 februarie 2008]: "[...] [A]rt. 10 se aplică de asemenea sferei profesionale şi [...] funcţionarii [...] au dreptul la libertate de exprimare [...]. Astfel, aceasta nu uită faptul că angajaţii au obligaţia de loialitate, reţinere şi discreţie faţă de angajatorul lor. Acest lucru este îndeosebi valabil pentru funcţionari, dat fiind că însăşi natura funcţiei publice impune reprezentanţilor acesteia o obligaţie de loialitate şi reţinere [...]. Întrucât misiunea funcţionarilor dintr-o societate democratică este de a ajuta guvernul să se achite de funcţiile sale, iar populaţia are dreptul de a se aştepta ca funcţionarii să ofere acest ajutor şi să nu ridice nicio piedică pentru guvernul ales în mod democratic, obligaţia de loialitate şi reţinere prezintă o importanţă deosebită în ceea ce îi priveşte [...]. Mai mult, având în vedere însăşi natura poziţiei lor, funcţionarii au adesea acces la informaţii în privinţa cărora guvernul, din diverse raţiuni legitime, poate avea un interes în a le proteja confidenţialitatea sau caracterul secret. Prin urmare, aceştia sunt în general supuşi unei obligaţii de discreţie foarte stricte. [...] În ceea ce priveşte reprezentanţii funcţiei publice, fie că sunt funcţionari numiţi sau personal contractual, Curtea observă că aceştia pot ajunge, în exerciţiul misiunii lor, să ia cunoştinţă de informaţii interne, eventual de natură secretă, pe care cetăţenii au un interes sporit să le vadă divulgate sau făcute publice. Aceasta consideră că semnalarea de către un angajat din sectorul public a unui comportament nelegal sau a unui act ilicit la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe, să beneficieze de protecţie. Această protecţie poate fi necesară în cazul în care funcţionarul public în cauză este singura persoană - sau face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane - care are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă la locul său de muncă şi, astfel, este cea în măsură să acţioneze în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg. [...] Având în vedere obligaţia de discreţie sus-menţionată, dezvăluirea ar trebui să fie făcută în primul rând superiorului persoanei în cauză sau altei autorităţi ori organ competent. O dezvăluire în public nu trebuie avută în vedere decât în ultimă instanţă, în cazul în care orice altă acţiune este în mod evident imposibilă [...]. În cadrul aprecierii proporţionalităţii restricţiei privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, să ia în considerare dacă persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe care a intenţionat să îl dezvăluie. La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui funcţionar public într-un astfel de caz, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare şi alţi câţiva factori. În primul rând, trebuie acordată o deosebită atenţie interesului public pe care îl implică informaţia dezvăluită. Curtea reaminteşte că art. 10 § 2 din Convenţie nu lasă loc pentru restricţii privind libertatea de exprimare în domeniul problemelor de interes general [...]. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unui control atent exercitat nu doar de către puterea legislativă şi cea juridică, ci şi de către media şi opinia publică. Interesul opiniei publice faţă de o anumită informaţie poate fi, câteodată, atât de puternic, încât să depăşească chiar şi o obligaţie de confidenţialitate impusă prin lege [...]. Al doilea factor de luat în considerare în acest exerciţiu de punere în balanţă este autenticitatea informaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacţiona în mod corespunzător şi fără exces la acuzaţiile calomnioase lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă [...]. Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar orice persoană care decide să dezvăluie informaţii trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceasta este corectă şi de încredere [...]. Pe de altă parte, Curtea trebuie să pună în balanţă prejudiciul, dacă este cazul, pe care dezvăluirea în litigiu l-ar putea cauza autorităţii publice şi interesul pe care publicul l-ar putea avea faţă de dezvăluirea respectivă [...]. În această privinţă, Curtea poate lua în considerare obiectul dezvăluirii şi natura autorităţii administrative în cauză [...]. Motivaţia angajatului care face dezvăluirea este un alt factor decisiv pentru a stabili dacă demersul trebuie sau nu să beneficieze de protecţie. De exemplu, o acţiune motivată de o doleanţă sau o animozitate cu caracter personal ori de perspectiva unui avantaj personal, în special un câştig pecuniar, nu justifică un nivel de protecţie deosebit de ridicat [...]. Este important de stabilit aşadar dacă, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana respectivă a acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia este adevărată, dacă dezvăluirea acesteia a fost în interes public şi dacă autorul dispunea sau nu de mijloace mai discrete pentru a denunţa acţiunile în litigiu. În cele din urmă, evaluarea proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit se face printr-o analiză atentă a pedepsei aplicate şi a consecinţelor acesteia [...]." 94. Curtea va examina acum faptele cauzei în lumina principiilor sus-menţionate. (ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză a) Cu privire la clarificarea aspectului dacă primul reclamant dispunea sau nu de alte mijloace de divulgare 95. Primul reclamant susţine că nu avea la dispoziţie niciun alt mijloc eficient de divulgare. Guvernul consideră că respectivul ar fi putut sesiza problema în primul rând superiorilor săi ierarhici şi apoi, după caz, Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI. 96. În ceea ce priveşte cea dintâi cale indicată de Guvern, Curtea observă în primul rând că acesta nu a prezentat niciun element care să demonstreze existenţa, la momentul faptelor, în legislaţia românească în general şi în cea referitoare la SRI în special, a unor prevederi privind divulgarea de către angajaţi a neregulilor comise la locul de muncă. Se pare aşadar că nu era prevăzută nicio procedură în materie şi că reclamantul nu putea comunica preocupările sale decât superiorilor săi. 97. Curtea observă că Guvernul nu contestă afirmaţiile reclamantului, potrivit cărora acesta comunicase neregulile constatate colegilor săi şi şefului compartimentului de supraveghere-înregistrare. Acesta din urmă, conform dispoziţiilor comandantului unităţii, l-a mustrat şi l-a sfătuit să renunţe la acuzaţii. Curtea mai observă că analiza datelor culese, care ar putea justifica interceptarea convorbirilor telefonice, era de competenţa superiorilor săi şi că neregulile constatate îi priveau aşadar în mod direct. În aceste condiţii, Curtea se îndoieşte de eficacitatea oricărei sesizări pe care reclamantul ar fi putut-o adresa superiorilor săi. Acest raţionament pare a fi de altfel confirmat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care, în Rezoluţia 1729(2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli (a se vedea secţiunea "Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante" supra), a constatat că în cazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează în mod corect, ba chiar nu ar fi rezonabil să existe aşteptări ca acestea să funcţioneze în mod corect, dată fiind natura problemei denunţate de avertizor, ar fi de asemenea indicată protecţia persoanei care foloseşte căi externe. În consecinţă, Curtea nu este convinsă că eventualele plângeri interne depuse de reclamant ar fi condus la o anchetă şi la încetarea neregulilor denunţate. 98. În ceea ce priveşte a doua cale indicată de Guvern, şi anume sesizarea Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI, Curtea observă că acesta nu a contestat faptul că reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al comisiei respective. Acesta din urmă l-ar fi informat că mijlocul cel mai bun pentru a dezvălui publicului neregulile constatate în exercitarea atribuţiilor era să ţină o conferinţă de presă. Deputatul considera că dezvăluirea neregulilor respective în faţa comisiei din care făcea parte nu ar fi avut niciun efect, având în vedere legăturile dintre preşedintele comisiei respective şi directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., preşedintele comisiei ar fi întârziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit să o desfăşoare în privinţa directorului SRI. Cu privire la acest aspect, Curtea constată deficienţele sistemului de control instituit de către stat în ceea ce priveşte SRI. Astfel, Curtea consideră că atunci când un cetăţean informează un reprezentant al poporului cu privire la pretinse nereguli în cadrul unui organism al statului, acest reprezentant, care mai este şi membru al comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii organismului respectiv, trebuie să se sesizeze asupra faptelor şi să nu lase totul în seama acţiunii unei persoane private. Având în vedere cele de mai sus şi presupunând că reclamantul a fost îndreptăţit să sesizeze comisia sus-menţionată, Curtea nu este convinsă că sesizarea oficială a comisiei respective ar fi constituit un mijloc eficace pentru denunţarea neregulilor. 99. Curtea observă că între timp România a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004, pentru o legislaţie specifică pentru protecţia avertizorilor care ocupă o funcţie publică. Acest lucru nu schimbă faptul că modificarea legislativă respectivă, care trebuie salutată cu atât mai mult cu cât foarte puţine state s-au angajat în această direcţie (supra, pct. 62), a survenit la mult timp în urma faptelor denunţate de reclamant şi nu era aplicabilă acestuia. 100. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanţele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denunţate direct opiniei publice putea fi justificată. b) Interesul public prezentat de informaţiile divulgate 101. Curtea consideră că informaţiile divulgate de reclamant prezentau incontestabil un interes public. Interceptarea convorbirilor telefonice prezenta o importanţă deosebită într-o societate care s-a confruntat în timpul regimului comunist cu o politică de supraveghere strictă de către serviciile secrete. De altfel, acest lucru este demonstrat de larga acoperire mediatică de care a beneficiat conferinţa de presă din 13 mai 1996, după cum o atestă documentele depuse la dosar atât de către reclamant, cât şi de către Guvern. Mai mult, societatea civilă era afectată în mod direct de informaţiile divulgate, convorbirile telefonice ale oricărei persoane putând fi interceptate. 102. Pe de altă parte, însăşi Curtea a fost preocupată să se convingă în repetate rânduri de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie, întrucât un sistem de supraveghere secretă destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge democraţia sub pretextul apărării ei (Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 49-50, seria A nr. 28, şi Rotaru, citată anterior, pct. 59-60). 103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că informaţiile divulgate de reclamant aveau legătură cu abuzurile comise de înalţi funcţionari şi cu fundamentele democratice ale statului. Nu mai există nicio îndoială că este vorba despre chestiuni foarte importante care aparţin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opinia publică are un interes legitim de a fi informată. 104. Totuşi, trebuie remarcat că instanţele interne nu au ţinut seama de argumentul reclamantului, referitor la interesul public prezentat de informaţiile divulgate şi de impactul acestuia asupra exercitării libertăţii sale de exprimare, demers care ar fi fost compatibil cu normele Convenţiei (a se vedea, de asemenea, Wojtas-Kaleta împotriva Poloniei, nr. 20.436/02, pct. 49, 16 iulie 2009). c) Autenticitatea informaţiilor divulgate 105. Curtea observă mai întâi că autenticitatea informaţiilor divulgate de către reclamant este motiv de controversă între părţi. Reclamantul consideră că a divulgat cu bună-credinţă informaţii a căror veracitate a încercat să o demonstreze în faţa autorităţilor judiciare interne. În această privinţă, reclamantul susţine în primul rând că temeiul condamnării sale penale îl constituie existenţa unor autorizaţii care de fapt au fost emise ulterior interceptării convorbirilor telefonice cu scopul ascunderii încălcărilor pe care le-a făcut publice. În plus, parchetul şi instanţele l-ar fi împiedicat să demonstreze acest lucru, respingându-i cererile de probe având ca obiect prezentarea documentelor relevante şi audierea persoanelor angajate de SRI care declaraseră public, imediat după conferinţa de presă, că SRI nu efectuase interceptările menţionate de reclamant în cadrul conferinţei de presă. În al doilea rând, acesta susţine că din autorizaţiile depuse la dosar nu reiese că persoanele ale căror convorbiri erau interceptate (oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile) ar fi desfăşurat activităţi reprezentând o ameninţare pentru siguranţa naţională, în actele respective nemenţionându-se niciun motiv concret. De altfel, existenţa unei ameninţări reale pentru siguranţa naţională nu ar fi fost examinată niciodată de către parchet sau instanţe, în pofida repetatelor sale cereri în acest sens. 106. La rândul său, Guvernul consideră că reclamantul a făcut publice informaţii false. Inexactitatea informaţiilor respective ar fi atestată de autorizaţiile de interceptare a convorbirilor telefonice emise anterior începerii interceptărilor şi depuse la dosarul penal intern de către SRI. 107. În examinarea sa, Curtea va ţine seama de principiul stabilit în Rezoluţia Adunării Parlamentare 1729(2010) referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli, conform căruia "orice avertizor trebuie considerat ca acţionând cu bună-credinţă, cu condiţia să existe motive rezonabile pentru a crede că informaţia divulgată este adevărată, chiar dacă ulterior se dovedeşte contrariul, precum şi cu condiţia să nu existe obiective ilicite sau contrare eticii" (a se vedea pct. 6.2.4 din rezoluţie, pct. 63 supra; şi, mutatis mutandis, Heinisch împotriva Germaniei, nr. 28.274/08, pct. 80, 21 iulie 2011). Pe de altă parte, "[l]egislaţia relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de bună-credinţă o protecţie fiabilă împotriva oricărei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite să se verifice realitatea acţiunilor denunţate de către avertizor" (pct. 6.2.5 din aceeaşi rezoluţie). 108. În prezenta cauză, Curtea observă că mai multe elemente sprijineau afirmaţiile reclamantului potrivit cărora s-au efectuat interceptări telefonice fără drept în cadrul SRI. Astfel, reclamantul a constatat că toate rubricile din registrul compartimentului, în care se făceau înregistrări cu creionul, nu erau complete, că nu exista concordanţă între persoana indicată în registru ca fiind proprietar al postului telefonic şi titularul real, precum şi că fuseseră puşi sub ascultare un număr considerabil de jurnalişti, politicieni şi oameni de afaceri, mai ales după afacerile răsunătoare menţionate în presă (supra, pct. 8). Toate aceste indicii au consolidat convingerea reclamantului în sensul inexistenţei unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor telefonice ale persoanelor în cauză, respectiv cu privire la lipsa oricărei autorizaţii emise în acest sens de procuror. De altfel, aceste elemente nu par a fi contestate de Guvern. 109. Este necesar să se observe, de altfel, că reclamantul a contestat în faţa parchetului şi a instanţelor interne autenticitatea şi temeinicia autorizaţiilor de interceptare prezentate de SRI. Tribunalul Militar, prin încheierea din 14 martie 1997, a dispus ca SRI să depună la dosar autorizaţiile de punere sub ascultare a posturilor telefonice vizate de casetele făcute publice de către reclamant în cadrul conferinţei de presă. În ceea ce priveşte însă documentaţia aferentă cererilor de autorizare, precum şi repercusiunile interceptărilor în plan penal, tribunalul a considerat că acestea nu erau în centrul cauzei. Referitor la registrul parchetului în care se consemnează autorizaţiile de interceptare, tribunalul a constatat că cererile SRI şi autorizaţiile emise de parchet aveau date certificate de autorităţile publice, precum şi că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de înscriere în fals în înscrisuri oficiale, pe care reclamantul a refuzat să o iniţieze (supra, pct. 32). În hotărârea din 20 octombrie 1998, confirmată de instanţele superioare, Tribunalul Militar s-a limitat să constate că interceptările convorbirilor telefonice fuseseră realizate în temeiul unor autorizaţii emise de procurori şi depuse la dosar. Deşi se poate admite că autenticitatea cererilor şi a autorizaţiilor nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de înscriere în fals în înscrisuri oficiale, pe care reclamantul nu a iniţiat-o, Curtea nu înţelege de ce instanţele au refuzat să examineze temeinicia acestora, adică eventuala existenţă a unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice interceptarea convorbirilor în litigiu. 110. Cu certitudine, Curtea nu se poate substitui statelor semnatare ale Convenţiei în definirea intereselor lor naţionale, domeniu care aparţine în mod tradiţional nucleului dur al suveranităţii statale (Stoll, citată anterior, pct. 137). De asemenea, Curtea nu are sarcina, atunci când exercită controlul său, de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în temeiul puterii lor de apreciere (supra, pct. 92). În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează proporţionalitatea atingerii aduse libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie (Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, pct. 47, 15 februarie 2007; pentru modul de aplicare într-o cauză care face referire la un avertizor, a se vedea Martchenko împotriva Ucrainei, nr. 4.063/04, pct. 48, 19 februarie 2009). Decurge de aici că i se solicită Curţii să verifice dacă, în prezenta cauză, aplicarea dispoziţiilor legislaţiei privind siguranţa statului sunt constrângătoare pentru judecător într-o aşa măsură încât îl împiedică să realizeze o punere în balanţă a intereselor aflate în joc şi să reţină un eventual motiv de justificare nelegal întemeiat pe protecţia intereselor legitime. O astfel de imposibilitate ar reprezenta într-adevăr un obstacol în calea verificării justificării unei ingerinţe în exercitarea drepturilor protejate de art. 10 din Convenţie (Stoll, citată anterior, pct. 137-138). 111. În prezenta cauză, trebuie să se constate că instanţele au refuzat să verifice dacă respectiva clasificare "strict secret" părea justificată având în vedere eventualele date culese de SRI şi să răspundă la întrebarea dacă interesul menţinerii confidenţialităţii informaţiilor prevala faţă de interesul public de a lua cunoştinţă de pretinsele interceptări fără drept. În opinia Curţii, instanţele interne nu au urmărit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa autorizaţiilor impuse prin lege. Or, după cum s-a arătat mai sus, apărarea reclamantului implica două aspecte, şi anume, pe de o parte, inexistenţa autorizaţiilor şi, pe de altă parte, absenţa unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice ale unui mare număr de oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile. 112. În plus, Guvernul nu a prezentat Curţii documente relevante şi convingătoare pentru a justifica clasificarea "strict secret" a informaţiilor divulgate de reclamant; în fapt, acesta a refuzat să pună la dispoziţie întregul dosar penal intern, care include cererile SRI şi autorizaţiile emise de procuror. În aceste condiţii, Curtea nu se poate baza decât pe copii ale documentelor furnizate de reclamanţi cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea dintre aceştia, domnul Toma. Or, din aceste documente reiese că atât cererea SRI, cât şi autorizaţia emisă de procuror în privinţa sa nu conţineau nicio motivare. 113. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că primul reclamant avea motive rezonabile să creadă că informaţiile divulgate erau adevărate. Refuzul autorităţilor judiciare de a-i permite să facă dovada temeiniciei acestor afirmaţii nu poate conduce la concluzia că informaţiile divulgate erau lipsite de orice temei faptic sau că erau afirmaţii formulate cu uşurinţă. d) Prejudiciul cauzat SRI 114. În prezent, este necesar să se verifice dacă divulgarea faptelor nelegale pretins comise în cadrul SRI era de natură să cauzeze "un prejudiciu considerabil" intereselor SRI (a se vedea, mutatis mutandis, Hadjianastassiou împotriva Greciei, 16 decembrie 1992, pct. 45 in fine, seria A nr. 252, cauză privind interese militare şi siguranţa naţională stricto sensu, şi Stoll, citată anterior, pct. 130, care se referă la publicarea de către un jurnalist a unui raport clasificat "confidenţial"). În această privinţă, Curtea constată încă de la început că Guvernul nu a invocat existenţa unui astfel de prejudiciu în faţa Curţii. 115. Cu siguranţă, Curtea admite că este în interesul general să se menţină încrederea cetăţenilor în respectarea principiului legalităţii de către serviciile de informaţii ale statului. Totodată, cetăţeanul are interesul ca neregulile imputate unei instituţii publice să conducă la o anchetă şi la unele clarificări. Acestea fiind spuse, Curtea consideră că interesul general pentru divulgarea unor informaţii privind acţiuni nelegale în cadrul SRI este atât de important într-o societate democratică, încât depăşeşte interesul de a menţine încrederea publicului în această instituţie. Curtea reaminteşte în acest sens că o discuţie liberă privind problemele de interes public este esenţială într-un stat democratic şi este important ca cetăţenii să nu fie descurajaţi să se pronunţe asupra unor astfel de probleme (Barfod împotriva Danemarcei, 22 februarie 1989, pct. 29, seria A nr. 149). e) Buna-credinţă a primului reclamant 116. Primul reclamant îşi justifică acţiunea prin dorinţa de a se asigura că o instituţie publică respectă legile române şi, în primul rând, Constituţia. Guvernul nu contestă acest argument. 117. Curtea observă că reclamantul şi-a declarat intenţiile în cursul conferinţei de presă din 13 mai 1996 şi, ulterior, în faţa instanţelor. Curtea nu vede niciun motiv să creadă că reclamantul ar fi fost motivat de dorinţa de a obţine un avantaj personal în urma acţiunii sale, că ar fi avut o nemulţumire personală faţă de angajator sau că ar fi fost condus de orice altă intenţie ascunsă. Acestea sunt de altfel susţinute de faptul că persoana în cauză a ales să nu se adreseze direct presei, pentru a obţine o foarte largă audienţă, ci s-a îndreptat mai întâi către un membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activităţii SRI (a se vedea, mutatis mutandis, Heinisch, citată anterior, pct. 86). 118. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul era animat de intenţiile declarate de acesta şi că a acţionat cu bună-credinţă. f) Severitatea sancţiunii 119. În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani cu suspendarea executării. Această sancţiune nu numai că a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea " să aibă un efect disuasiv asupra altor agenţi SRI şi să-i descurajeze să semnaleze fapte nelegale. În plus, ţinând seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancţiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agenţilor SRI, ci şi asupra altor funcţionari publici şi angajaţi (Guja, citată anterior, pct. 95; Heinisch, citată anterior, pct. 91). (iii) Concluzie 120. Conştientă de importanţa dreptului la libertatea de exprimare în privinţa problemelor de interes general, de dreptul funcţionarilor şi al altor angajaţi de a semnala conduitele sau actele nelegale observate de aceştia la locul lor de muncă, de obligaţiile şi responsabilităţile angajaţilor faţă de angajatorii lor şi de dreptul acestora de a-şi gestiona personalul, Curtea, după ce a reflectat asupra diferitelor interese aflate în joc, concluzionează că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a primului reclamant, în special a dreptului său de a comunica informaţii, nu era "necesară într-o societate democratică". Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie 121. Primul reclamant denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi invocă art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării [...]." A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului egalităţii armelor 122. Primul reclamant s-a plâns de respingerea de către procurorul militar, în cursul instrumentării cauzei şi, ulterior, de către Tribunalul Militar şi de către Curtea Militară de Apel, a mai multor cereri de probe care erau decisive pentru examinarea învinuirilor care îi erau aduse. Pe de altă parte, acesta susţine că instanţele au luat în considerare un proces-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasării sale la sediul SRI, în absenţa reclamantului şi a avocatului său. În cele din urmă, în observaţiile scrise transmise Curţii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plângea, pentru prima dată, că mijloacele de probă esenţiale pe baza cărora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse la dispoziţie fiind declarate "secrete de stat". 1. Cu privire la admisibilitate 123. În ceea ce priveşte partea din capătul de cerere prin care reclamantul susţine că instanţele ar fi luat în considerat un proces-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasării sale la sediul SRI, în absenţa reclamantului şi a avocatului său, Curtea observă că reclamantul a omis să invoce acest motiv în faţa instanţelor interne. Rezultă că această parte a capătului de cerere trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie. 124. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului privind lipsa accesului la mijloacele de probă esenţiale declarate "secrete de stat", Curtea consideră că este puţin credibilă. Astfel, concluziile prezentate de reclamant în cursul procedurii penale îndreptate împotriva sa se bazau, printre altele, pe înscrisurile din volumele dosarului clasificate "secrete" (supra, pct. 40 in fine). Pe de altă parte, acel acces este coroborat cu faptul că avocaţii săi au fost obligaţi să semneze declaraţii scrise prin care s-au angajat să nu divulge informaţiile clasificate "strict secrete" în temeiul legislaţiei interne (supra, pct. 26). În orice caz, Curtea observă că această parte a capătului de cerere a fost formulată pentru prima dată la 16 aprilie 2008, adică la peste 6 luni de la terminarea procedurii penale împotriva acestuia. Reiese că această parte a capătului de cerere este, de asemenea, tardivă şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie. 125. În ceea ce priveşte restul capătului de cerere, Curtea constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil. 2. Cu privire la fond 126. Reclamantul consideră că refuzul autorităţilor naţionale de a administra anumite probe pentru a verifica autenticitatea autorizaţiilor de interceptare şi justificarea lor legală în raport cu legislaţia privind siguranţa naţională, elemente-cheie în cadrul procedurii penale care a dus la condamnarea sa, a încălcat dreptul său la un proces echitabil, precum şi principiul egalităţii armelor. 127. Guvernul consideră că atât principiul respectării egalităţii armelor, cât şi principiul contradictorialităţii au fost respectate în prezenta cauză, întrucât instanţele s-au pronunţat pe baza probelor propuse de reclamant sau administrate din oficiu. Prin respingerea anumitor cereri de probe formulate de reclamant, instanţele şi-ar fi motivat decizia. În cele din urmă, Guvernul observă că, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii pronunţate în primă instanţă, în care sunt enumerate probele depuse în cadrul procedurii, documentele incluse în volumele "strict secrete" nu au fost luate în considerare. Pe de altă parte, acesta consideră că principiul contradictorialităţii nu implică în mod necesar ca toate probele să fie prezentate în şedinţă publică în faţa inculpatului. În prezenta cauză, motivarea SRI referitoare la siguranţa naţională şi protecţia metodelor de investigare a infracţiunilor ar fi constituit o justificare serioasă în raport cu acest principiu. 128. Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern şi că, în principiu, este sarcina instanţelor naţionale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea încredinţată, prin Convenţie, Curţii nu este aceea de a se pronunţa dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III). 129. În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor din proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "înţelese", adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina "instanţei" obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk împotriva Olandei, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A nr. 288]. 130. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul solicitase administrarea mai multor mijloace de probă pentru a demonstra că autorizaţiile fuseseră emise de procuror după interceptarea convorbirilor telefonice şi că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranţa statului (supra, pct. 30). Curtea ia act de faptul că, prin încheierea din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a declarat că mijlocele de probă sus-menţionate erau lipsite de pertinenţă. În ceea ce priveşte în special documentaţia aferentă cererilor de autorizare, dovezile privind rezultatul interceptărilor telefonice şi cele 9 plângeri penale, tribunalul a considerat că acestea nu erau utile cauzei respective. Referitor la registrul Parchetului în care se consemnau autorizaţiile de interceptare, tribunalul a constatat că cererile SRI şi autorizaţiile emise de Parchet aveau date certificate de autorităţile publice şi că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de înscriere în fals în înscrisuri oficiale. Prin Decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins şi cererile de probe sus-menţionate, pronunţându-se că probele în cauză fuseseră deja administrate. 131. Curtea reaminteşte că, din perspectiva art. 10 din Convenţie (supra, pct. 111), a constatat că refuzând să verifice dacă părea justificată clasificarea "strict secret" în lumina eventualelor date culese de SRI, precum şi să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidenţialităţii informaţiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoştinţă de presupusele interceptări fără drept, instanţele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa autorizaţiilor prevăzute de lege. Or, era vorba despre un argument esenţial în apărarea reclamantului, pe care instanţele l-au lăsat fără răspuns. 132. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluţionată într-un mod echitabil. În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe lipsa independenţei şi a imparţialităţii instanţelor 133. Primul reclamant susţine că Tribunalul Militar şi Curtea Militară de Apel nu pot fi considerate "instanţe independente şi imparţiale" în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, dat fiind că acestea sunt instanţe militare în compunerea cărora intră judecători militari subordonaţi Ministerului Apărării, în timp ce el nu mai era ofiţer activ, ci fusese trecut în rezervă şi, prin urmare, avea statut de "civil". În plus, reclamantul susţine că Tribunalului Militar i-a lipsit imparţialitatea prin prisma declaraţiilor făcute de C.L., preşedintele completului de judecată: "O să-l rad pe Bucur". 134. Curtea observă încă de la început că cererea formulată de reclamant are două capete, care trebuie examinate separat: pe de o parte, lipsa independenţei şi a imparţialităţii obiective a instanţelor militare şi, pe de altă parte, lipsa imparţialităţii subiective a Tribunalului Militar. 1. Pretinsa lipsă a independenţei şi a imparţialităţii obiective a instanţelor militare 135. Primul reclamant evidenţiază că, în temeiul Legii nr. 54/1993, judecătorii din cadrul instanţelor militare sunt ofiţeri activi şi angajaţi ai armatei, care trebuie să se supună disciplinei militare şi în cazul cărora problemele legate de promovare şi de sancţionare revin Ministerului Apărării. În plus, instanţele nu ar fi demonstrat independenţă faţă de acuzare, reprezentată de Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, compus din ofiţeri activi subordonaţi Ministerului Apărării. În ceea ce priveşte faptul că Secţia Penală din cadrul Curţii Supreme de Justiţie s-a pronunţat asupra recursului formulat de reclamant, acesta din urmă consideră că aspectul respectiv nu constituie un remediu pentru cererea întemeiată pe art. 6, întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat doar asupra chestiunilor de drept şi nu a procedat la o nouă administrare a probelor. 136. Guvernul consideră că reclamantul nu poate invoca o temere legată de lipsa imparţialităţii sau a independenţei instanţelor militare în măsura în care, la momentul producerii faptelor, avea calitatea de cadru militar. Acesta consideră că instanţele militare care au soluţionat cauza penală împotriva reclamantului au întrunit pe deplin condiţiile de independenţă şi de imparţialitate şi subliniază că în ultimă instanţă cauza a fost judecată de o instanţă obişnuită, respectiv Curtea Supremă de Justiţie. 137. Având în vedere că cererea reclamantului se referă în principal la pretinsa lipsă a independenţei judecătorilor militari şi că persoana în cauză a invocat aceleaşi argumente - respectiv apartenenţa judecătorilor militari la structura armatei şi faptul că acuzarea era reprezentată de Parchetul Militar, compus din ofiţeri activi - pentru a contesta imparţialitatea instanţelor militare, Curtea va examina cele două chestiuni împreună (a se vedea, mutatis mutandis, Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 65, Culegere 1998-IV, şi Maszni împotriva României, citată anterior, pct. 54). 138. Curtea observă, de la bun început, că în prezenta cauză este vorba despre o procedură penală derulată în faţa instanţelor militare, în cadrul căreia era judecat un cadru militar învinuit de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu exercitarea funcţiei sale. În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia avea statut de "civil" în sensul regulamentelor în domeniul militar, întrucât fusese trecut în rezervă înainte de trimiterea lui în judecată, Curtea observă că persoana în cauză a fost adusă în faţa justiţiei pentru fapte comise atunci când avea calitatea de cadru militar activ, statut care implica obligaţii specifice faţă de Ministerul Apărării. Aşadar, nu era vorba despre un simplu civil judecat pentru fapte conexe celor comise de un militar, în temeiul art. 35 C. proc. pen. (a se vedea, a contrario, Maszni, citată anterior, pct. 53). 139. Curtea reaminteşte că prin Convenţie nu se interzice instanţelor militare să se pronunţe asupra unor acuzaţii în materie penală formulate împotriva membrilor personalului militar, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi de imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1 [Morris împotriva Marii Britanii, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Marii Britanii (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, şi Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI]. Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată "independentă" - în special în raport cu executivul şi cu părţile - Curtea a ţinut seama de modalitatea de numire şi de durata mandatului membrilor, precum şi de existenţa unor garanţii împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pct. 55, şi Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, 28 iunie 1984, pct. 78, seria A nr. 80). 140. Curtea observă că, precum în Cauza Begu, citată anterior, la momentul producerii faptelor, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor instanţelor militare erau reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 54/1993. Astfel, judecătorii militari aveau aceeaşi formare profesională ca şi omologii lor civili şi beneficiau de aceleaşi garanţii constituţionale ca şi aceştia, în măsura în care erau numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili şi se bucurau de stabilitate. Aceştia nu trebuiau să răspundă pentru deciziile lor în faţa executivului [Yavuz împotriva Turciei (dec.), nr. 29.870/96, 25 mai 2000]. În prezenta cauză, era necesar ca preşedintele completului de judecată şi procurorul care a instrumentat cauza să aibă cel puţin acelaşi grad militar ca şi acuzatul, pentru a evita presiunile care puteau fi exercitate asupra magistraţilor. În plus, procedura urmată de aceste instanţe era cea prevăzută de Codul de procedură penală şi prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru al instanţei militare, precum şi confidenţialitatea deliberărilor. De asemenea, cauza reclamantului a fost soluţionată în ultimă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, instanţă de drept comun. 141. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanţă independentă şi în mod obiectiv imparţială a fost respectat. Rezultă că această parte a capătului de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie. 2. Pretinsa lipsă a imparţialităţii subiective a Tribunalului Militar 142. Reclamantul apreciază că Tribunalului Militar i-a lipsit imparţialitatea prin prisma declaraţiilor făcute de C.L., preşedintele completului de judecată, care ar fi spus "[o] să-l rad pe Bucur". Reclamantul subliniază că judecătorul C.L. se făcuse deja remarcat prin afirmaţii excesive în cariera sa anterioară de avocat şi adaugă că acesta a jucat un rol important în desfăşurarea procesului penal, întrucât a respins cererea reclamantului prin care acesta solicita administrarea probelor prin intermediul cărora intenţiona să demonstreze caracterul nelegal al interceptărilor. În cele din urmă, reclamantul consideră că o cerere de recuzare ar fi fost iluzorie şi menţionează, în acest sens că, în cadrul recursului, cererea sa de recuzare a completului de judecată al Curţii Supreme fusese respinsă. 143. Guvernul contestă autenticitatea afirmaţiilor atribuite judecătorului C.L. şi subliniază că niciun înscris de la dosar nu se coroborează cu această alegaţie a reclamantului. Articolul din ziarul "România Mare", la care face trimitere reclamantul, a apărut la 24 octombrie 1997, dată la care judecătorul C.L. îşi încetase deja activitatea. În plus, Guvernul susţine că judecătorul C.L. nu mai făcea parte din completul de judecată la momentul adoptării hotărârii Tribunalului Militar şi că, în orice caz, reclamantul ar fi putut solicita recuzarea acestuia. 144. Curtea reaminteşte că utilizarea în public de către preşedintele sau membrul unei instanţe sesizate cu soluţionarea unei cauze a unor expresii care implică o apreciere negativă a cauzei uneia dintre părţi este incompatibilă cu cerinţele de imparţialitate ale oricărei instanţe, cerinţe consacrate în art. 6 § 1 din Convenţie (Buscemi împotriva Italiei, nr. 29.569/95, pct. 67-68, CEDO 1999-VI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 118, 28 noiembrie 2002). 145. În prezenta cauză, ţinând seama de elementele de care dispune, Curtea consideră că alegaţia reclamantului nu este susţinută îndeajuns. Astfel, Curtea constată că articolul apărut în ziarul "România Mare" nu face altceva decât să reia cuvintele pe care reclamantul le-a atribuit judecătorului C.L. şi nu permite să se stabilească dacă judecătorul le-a susţinut în faţa presei sau dacă reclamantul le-a relatat acesteia. De altfel, reclamantul nu l-a recuzat pe respectivul judecător. Rezultă că această parte a capătului de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie. C. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii 146. Reclamantul consideră că durata procedurii penale împotriva sa a fost excesivă. Acesta subliniază că, şi în condiţiile amânării şedinţelor, instanţele ar fi trebuit să se asigure ca durata totală a procedurii să fie rezonabilă, mai ales că, în speţă, procedura a fost soluţionată exclusiv pe baza mijloacelor de probă în acuzare. 147. Guvernul contestă acest argument. 148. În ceea ce priveşte data începerii procedurii, Curtea observă în primul rând că art. 6 din Convenţie vizează, în materie penală, o persoană învinuită de o infracţiune. De altfel, în contextul Convenţiei, cuvintele "acuzat" şi "acuzaţie în materie penală" corespund unei noţiuni autonome şi trebuie interpretate prin trimitere la o situaţie materială şi informală. În acest sens, Curtea a apreciat deja că reprezintă o acuzaţie nu doar notificarea oficială a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune, ci orice măsură care are repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului (Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 73, seria A nr. 51). În prezenta cauză, Curtea consideră că data începerii procedurii este 20 mai 1996, dată la care reclamantul a dat prima declaraţie în faţa procurorului militar. Procedura s-a încheiat prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 13 mai 2002. Prin urmare, a durat aproximativ 6 ani, parcurgând 3 grade de jurisdicţie. 149. Curtea reaminteşte că în aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se ţine seama de circumstanţele cauzei şi, având în vedere criteriile consacrate prin jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru persoanele interesate [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. 150. În prezenta cauză, Curtea observă că unica etapă care ar putea ridica probleme este cea care s-a derulat înaintea Curţii Supreme de Justiţie şi care acoperă jumătate din durata totală a procedurii. Cu toate acestea, Curtea constată că perioada respectivă se datorează în principal cererilor repetate de amânare a şedinţei formulate de reclamant, care a dorit să fie reprezentat de un avocat ales sau să îşi formuleze singur apărarea. Curtea concluzionează aşadar că reclamantul a contribuit în mare măsură la prelungirea procedurii. 151. În consecinţă, ca urmare a examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea apreciază că nu se poate considera că a existat, din cauza autorităţilor interne, o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte procedura penală împotriva primului reclamant. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie. IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie 152. Al doilea şi al treilea reclamant, tată şi fiică, consideră că dreptul lor la respectarea vieţii private a fost încălcat prin interceptarea fără drept a convorbirilor lor telefonice, între 16 noiembrie 1995 şi 13 mai 1996, şi prin păstrarea înregistrărilor de către SRI. Aceştia invocă art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţile altora." A. Cu privire la admisibilitate 153. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne subliniind că: a) al doilea reclamant nu a contestat în faţa procurorului superior, în temeiul art. 275-278 C. proc. pen., Decizia din 23 octombrie 1996, prin care procurorul a decis că plângerea penală formulată de ziarul A.C. trebuie examinată separat (supra, pct. 23); b) reclamanţii nu au sesizat procurorul ierarhic superior procurorului care a emis autorizaţia de interceptare a convorbirilor telefonice, în temeiul art. 13 alin. 4 din Legea nr. 51/1991, care descrie procedura de contestare a valabilităţii unei astfel de autorizaţii; şi c) reclamanţii ar fi putut declanşa împotriva SRI o acţiune în răspundere civilă delictuală în cazul în care autorizaţia ar fi fost anulată de procurorul ierarhic superior conform procedurii citate anterior. 154. Reclamanţii susţin că aceste căi de atac invocate de Guvern nu erau eficiente şi adecvate. În această privinţă, reclamanţii reamintesc că, la 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de către Tribunalul Militar, domnul Toma a denunţat caracterul nelegal al interceptării convorbirilor sale efectuate de la posturile telefonice instalate la domiciliul său şi la redacţia ziarului A.C. unde lucra, precum şi refuzul parchetului de a efectua o anchetă reală ca urmare a plângerii penale formulate în numele ziarului (supra, pct. 34), însă tribunalul nu a dat curs alegaţiilor respective. Pe de altă parte, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă internă din care să rezulte că, la momentul producerii faptelor, procurorul militar sau un tribunal militar ar fi sancţionat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private comisă de către SRI sau de către orice altă structură militară în detrimentul persoanelor civile. 155. Curtea observă că a examinat deja dispoziţiile legale în domeniul interceptării convorbirilor, existente în România, şi că a concluzionat, la momentul producerii faptelor, lipsa oricărui control a priori al autorizaţiei emise de procuror din partea unui judecător sau a altei autorităţi independente, precum şi a oricărui control a posteriori al temeiniciei autorizaţiei respective [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71.525/01, pct. 72-76, 26 aprilie 2007]. Aşadar, la momentul producerii faptelor, nu exista o cale de atac efectivă care să permită contestarea la nivel naţional a ingerinţei în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private ca urmare a interceptării convorbirilor lor telefonice. În consecinţă, domnul Toma ar fi trebuit să transmită Curţii - în numele său şi al fiicei sale minore - această parte a capătului de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate (Begu, citată anterior, pct. 147). 156. Or, este evident că reclamanţii nu au sesizat Curtea decât la 11 noiembrie 2002, adică la peste 6 luni după ce au luat cunoştinţă de interceptarea convorbirilor lor, şi că s-ar putea pune problema tardivităţii capătului de cerere. Deşi Guvernul nu a ridicat nicio excepţie cu privire la acest punct, Curtea va examina proprio motu problema respectării termenului de 6 luni [Palie împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 4.704/04, pct. 48, 15 februarie 2011, şi Gadi împotriva Franţei (dec.), nr. 45.533/05, 13 ianuarie 2009]. 157. Curtea reaminteşte că termenul de 6 luni începe să curgă din momentul la care persoana interesată a luat cunoştinţă de existenţa înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze (Begu, citată anterior, pct. 148). În prezenta cauză, trebuie să se constate că la 11 aprilie 1997, data audierii sale de către Tribunalul Militar, domnul Toma ştia că postul telefonic fix de la domiciliul său şi cel instalat la ziarul A.C. au fost puse sub ascultare şi că nu au fost eficiente căile de atac pe care a încercat să le exercite (supra, pct. 34). Faptul că a aflat la 29 mai 2003 doar că interceptările păreau să fi fost efectuate în temeiul unei autorizaţii emise de către procuror (supra, pct. 52) nu schimbă această concluzie. 158. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv în măsura în care vizează interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea şi ale celui de-al treilea reclamant şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie. 159. În schimb, în ce priveşte păstrarea înregistrărilor, Curtea constată că această parte a capătului de cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 160. Guvernul subliniază că, potrivit regulamentului intern al SRI, înregistrările interceptărilor telefonice sunt păstrate doar 10 zile, dacă transcrierea lor nu este cerută de unitatea care le-a solicitat. Prin urmare, reclamanţii nu aveau de ce să se teamă că datele colectate în temeiul actului de autorizare a interceptării emis pentru perioada 11 noiembrie 1995-13 mai 1996 ar fi fost păstrate de SRI. 161. Reclamanţii consideră că Legea nr. 51/1991 nu conţine nicio garanţie împotriva arbitrariului, întrucât nu prevede, printre altele, categoriile de informaţii care pot fi înregistrate şi păstrate. Aceştia fac totodată trimitere la Cauza Rotaru împotriva României, citată anterior, în care Curtea a constatat deja, în acest sens, neajunsurile Legii nr. 14/1992. 162. Curtea reaminteşte că, întrucât convorbirile telefonice sunt cuprinse în noţiunile de "viaţă privată" şi "corespondenţă", în sensul art. 8 § 1, citat anterior, interceptarea acestora, memorarea lor într-un registru secret şi comunicarea datelor referitoare la "viaţa privată" a unei persoane se interpretează ca fiind o "ingerinţă a unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 [a se vedea, printre altele, Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior, pct. 61]. Pentru a nu încălca art. 8, o asemenea ingerinţă trebuie să fi fost "prevăzută de lege", să urmărească un scop legitim în sensul paragrafului 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea acestui scop. 163. Curtea observă că legislaţia română aplicabilă în materie de măsuri de supraveghere secretă în legătură cu siguranţa naţională a fost examinată pentru prima oară în Cauza Rotaru, citată anterior. În acel context, Curtea a concluzionat că Legea nr. 14/1992, care vizează, printre altele, culegerea şi arhivarea datelor, nu conţinea garanţiile necesare protejării dreptului persoanelor la viaţa privată. Legea nu indica cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul avut în vedere (Rotaru, citată anterior, pct. 61). Ulterior, în Cauza Dumitru Popescu, citată anterior, examinarea minuţioasă a cerinţelor legislaţiei care autorizează măsurile de supraveghere în cazul unei presupuse atingeri aduse siguranţei naţionale, şi anume Legea nr. 51/1991, şi a obstacolelor factuale potenţial întâlnite de orice persoană care se consideră vătămată de o măsură de interceptare a convorbirilor sale, a relevat deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie dorit de supremaţia dreptului într-o societate democratică. În această din urmă cauză, Curtea a constat că legea citată anterior nu conţinea precizări privind circumstanţele în care puteau fi distruse informaţiile obţinute prin interceptări telefonice [a se vedea, mutatis mutandis, Amann împotriva Elveţiei (MC), nr. 27.798/95, pct. 78, CEDO 2000-II şi, a contrario, Klass, citată anterior, pct. 52]. 164. Curtea constată că, în absenţa din legislaţia naţională a unor garanţii că informaţiile obţinute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit (Klass, citată anterior, pct. 52), riscul ca înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamanţilor să se afle încă în posesia SRI fără ca reclamanţii să aibă acces la acestea este foarte plauzibil. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia înregistrările convorbirilor reclamanţilor ar fi fost distruse după 10 zile, Curtea observă că, presupunând că regulamentul intern al SRI îndeplineşte condiţiile unei "legi" accesibile şi previzibile, nu se schimbă faptul că distrugerea datelor este subordonată condiţiei să nu fi existat nicio cerere de transcriere şi de transmitere din partea unităţii care a solicitat interceptarea. Or, în prezenta cauză, Guvernul nu a furnizat Curţii niciun înscris care să ateste existenţa sau absenţa unei astfel de cereri. 165. Ţinând seama de concluziile formulate în cauzele citate anterior şi de circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de un grad suficient de protecţie împotriva arbitrariului impus de art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte păstrarea de către SRI a datelor culese în activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, acest articol a fost încălcat. V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie 166. Reclamanţii susţin că nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac internă efectivă care să le permită să se plângă de nerespectarea drepturilor garantate prin articolele sus-menţionate. Aceştia invocă art. 13 din Convenţie, redactat după cum urmează: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." 167. Guvernul contestă acest argument. În ceea ce priveşte în special capătul de cerere formulat de al doilea reclamant şi de al treilea reclamant, întemeiat pe nerespectarea dreptului lor la viaţă privată, Guvernul consideră că persoanele interesate dispuneau de mai multe căi de atac, detaliate în cadrul excepţiei sale întemeiate pe neepuizarea căilor de atac interne (supra, pct. 153). Reclamanţii au omis să utilizeze aceste căi. În plus, autorităţile naţionale au sancţionat penal persoana care a făcut publice informaţiile privind viaţa lor privată. 168. Curtea reafirmă că art. 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţie, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Dispoziţia respectivă are aşadar drept consecinţă impunerea unei căi de atac interne care permite instanţei naţionale competente să soluţioneze conţinutul unei "plângeri credibile" întemeiate pe Convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare, chiar dacă statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. 169. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 (proces echitabil) şi a art. 10 din Convenţie în privinţa primului reclamant. De asemenea, a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, ca urmare a păstrării înregistrărilor convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant. În aceste condiţii, este necesar ca acest capăt de cerere să fie declarat admisibil în măsura în care vizează articolele citate anterior. 170. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte primul reclamant, Curtea constată că acest capăt de cerere vizează aceleaşi fapte ca şi cele examinate în legătură cu art. 6 şi 10 din Convenţie. Întrucât acest capăt de cerere nu ridică nicio problemă distinctă faţă de cele deja invocate din perspectiva articolelor sus-menţionate, Curtea consideră că nu este necesar să fie examinat separat, pe fond. 171. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de cel de al doilea şi cel de al treilea reclamant, Curtea a concluzionat deja că nu există în dreptul român nicio dispoziţie care permite contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date cu privire la viaţa privată a unei persoane sau să se nege veridicitatea acestor informaţii (Rotaru, citată anterior, pct. 72). 172. În ceea ce priveşte căile de atac la care face referire Guvernul în prezenta cauză, trebuie să se observe că acestea vizează legalitatea şi temeinicia interceptărilor, nu păstrarea datelor cu privire la viaţa privată. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte contestaţia adresată procurorului ierarhic superior privind autorizarea interceptării, Curtea a concluzionat deja că nu exista niciun control a priori sau a posteriori independent [Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior, pct. 72-76]. 173. Având în vedere cele menţionate anterior şi faptul că nu a fost informată cu privire la adoptarea unei dispoziţii care permite să se conteste păstrarea datelor colectate ca urmare a interceptării convorbirilor telefonice, Curtea consideră că cel de al doilea şi cel de al treilea reclamant au fost victimele unei încălcări a art. 13 din Convenţie. VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 174. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă." A. Prejudiciu 175. Primul reclamant solicită Curţii "repunerea sa în drepturi, cu toate consecinţele care decurg din aceasta" şi susţine că, în urma încălcării drepturilor sale, şi-a pierdut locul de muncă şi drepturile salariale aferente. Acesta ar fi trebuit în cele din urmă să se pensioneze din cauza unei boli cronice grave diagnosticate ulterior evenimentelor în litigiu. De asemenea, solicită 500.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, având în vedere suferinţa pe care i-ar fi provocat-o încălcarea gravă a drepturilor sale, precum şi absenţa recunoaşterii şi a reparaţiei la nivel naţional a acestor încălcări. Al doilea şi al treilea reclamant solicită fiecare 25.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Al doilea reclamant consideră că supravegherea prelungită şi înscrierea sa nejustificată în categoria persoanelor care reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale este de natură să cauzeze suferinţe psihice grave. Supravegherea sa ar fi adus totodată atingere principiului protecţiei surselor jurnalistice, ceea ce l-ar fi împiedicat să îşi desfăşoare activitatea în bune condiţii. Al treilea reclamant argumentează că era minor la momentul interceptării convorbirilor sale şi că, prin urmare, înscrierea sa nejustificată în categoria persoanelor care reprezintă o ameninţare la adresa siguranţei naţionale i-a cauzat un grav traumatism psihic. 176. Guvernul consideră că primul reclamant nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări ale Convenţiei şi prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. În plus, subliniază că respectivul a fost trecut în rezervă, dar nu şi-a pierdut gradul militar. În cele din urmă, Guvernul apreciază că nu pot fi făcute de către Curte speculaţii despre posibilul rezultat al unei proceduri în conformitate cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie. De asemenea, reaminteşte că art. 4081 din C. proc. pen. prevede posibilitatea de a redeschide o procedură penală în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare. În cele din urmă, Guvernul consideră că cererile reclamanţilor formulate cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie. 177. În ceea ce priveşte cererea primului reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, Curtea observă că prejudiciul pretins nu a fost susţinut de documente justificative. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire cu acest titlu. 178. În schimb, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil. Ţinând seama de încălcările constatate în privinţa acestora şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea concluzionează că trebuie să se acorde cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral 20.000 EUR primului reclamant şi 7.800 EUR celui de-al doilea şi, respectiv, celui de-al treilea reclamant. B. Cheltuieli de judecată 179. Reclamanţii solicită totodată suma de 7.955 EUR, scutită de impozit (şi anume 7.855 EUR pentru onorariul avocatului şi 100 EUR pentru cheltuielile de secretariat, sumă care trebuie plătită direct domnului avocat Mihai) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în scopul procedurii în faţa Curţii. Aceştia au depus un contract de asistenţă juridică pentru suma de 7.855 EUR. 180. Guvernul apreciază că cererea privind onorariul avocatului este excesivă şi subliniază că nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile de secretariat. De altfel, Guvernul se opune scutirii de la plata impozitului. 181. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de criteriile sus-menţionate, de centralizatorul detaliat cu numărul de ore de activitate care i-a fost înaintat şi de problemele ridicate de această speţă, Curtea acordă reclamanţilor 7.955 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă care trebuie plătită direct domnului avocat Mihai. C. Dobânzi moratorii 182. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. hotărăşte că nu a fost respectat art. 38 din Convenţie, întrucât Guvernul nu a prezentat toate documentele solicitate de Curte; 2. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere formulate de primul reclamant în temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) şi art. 6 (proces echitabil) din Convenţie, luate în considerare individual şi coroborate cu art. 13 din Convenţie, precum şi în privinţa capătului de cerere formulat de cel de al doilea şi al treilea reclamant, în temeiul art. 8 din Convenţie ca urmare a existenţei riscului de păstrare a înregistrărilor convorbirilor lor telefonice, luat în considerare individual şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, şi inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere; 3. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant; 4. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie (proces echitabil) în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant; 5. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe al doilea şi al treilea reclamant ca urmare a existenţei riscului de păstrare a înregistrărilor convorbirilor lor telefonice; 6. hotărăşte că nu consideră necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 10 şi 6 din Convenţie, în privinţa primului reclamant; 7. hotărăşte că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie, în ceea ce îi priveşte pe al doilea şi al treilea reclamant; 8. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: (i)20.000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat primului reclamant; (ii)7.800 EUR (şapte mii opt sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat fiecăruia dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant; (iii)7.955 EUR (şapte mii nouă sute cincizeci şi cinci euro) pentru cheltuielile de judecată, sumă care trebuie plătită direct domnului avocat Mihai; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale; 9. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. -****- Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 ianuarie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 350 din data de 13 iunie 2013